Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)
VI. Criza feudalismului şi epoca reformelor
devenind astfel mai prosperă decât a conaţionalilor lor din afara hotarelor Ungariei — potrivit atâtor formulări din epocă — în schimbul libertăţii, ei urmau să renunţe în final la naţionalitatea lor, asimilându-se ungarităţii. în spatele insistenţei asimilatorii funcţionau, pe lângă ideile naţionaliste, o seamă de mecanisme ale temerii că o ţară cu atâtea naţionalităţi e slabă, fragilă şi lipsită de apărare. Temerile nu erau cu totul lipsite de temei, deoarece la mijlocul secolului al XIX-lea — dacă operăm cu cifre rotunjite — în raport cu cele 14 milioane de locuitori ai ţării numărul maghiarilor nu se cifra nici la 6 milioane. Ei locuiau însă în zona centrală a ţării, în câmpia roditoare, iar majoritatea nobilimii — în proproţie de 80 % — era maghiară şl deţinea cea mai mare parte a posesiunilor funciare, precum şi — datorită privilegiilor nobiliare — toate poziţiile politice, în schimb, această distribuţie disproporţionată a puterii economice şi politice între naţiuni şi naţionalităţi înlesnea — aşa cum s-a şi întâmplat în 1848 — fortificarea reciprocă a antagonismelor de clasă şi naţionale. Cea mai numeroasă naţionalitate o alcătuiau românii; în Transilvania, prin efectivul lor de 1,2 milioane, ei constituiau majoritatea absolută, şi în afară de ei mai trăiau peste un milion de români şi pe teritoriul Ungariei propriu-zise. în zonele nordice ale ţării existau aproximativ 1,7 milioane de slovaci; în sud 1,2 milioane slavi meridionali de diferite etnii; iar efectivul germanilor se apropia de 2 milioane, dar ei erau dispersaţi pe întreg teritoriul ţării: un grup de iobagi, altul de privilegiaţi, foarte mulţi ca locuitori ai oraşelor libere regale — deci într-o configuraţie diasporală. Ca atare, structura lor socială variată îi excludea din categoria naţionalităţilor periculoase. Datele noastre se referă la întregul teritoriu al ţării, deci şi la Croaţia, unde trăia grosul celor cca. 800.000 de croaţi. Singura graniţă etnică pregnantă era râul Drava. Croaţia în calitate de stat asociat dispunea de privilegii, nobilime proprie şi dietă regională. Mişcarea naţională croată în desfăşurare a căutat însă alianţa curţii; ca urmare, antagonismul ungaro-croat care ar fi fost de altfel uşor echilibrabil, s-a agravat tot mai mult în anii ’40 ai secolului XIX. Mai trăiau în ţară şi cca. o jumătate de milion de ruteni şi alte câteva 82
