Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)
VI. Criza feudalismului şi epoca reformelor
în sine nu era opoziţionist şi deci în principiu se putea spera că guvernământul are să accepte o parte din reforme. N-a fost însă aşa, deoarece pentru Viena criteriul suprem era centralizarea imperiului, înţelegând în mod just la urma urmei, că dezvoltarea naţională implicită transformărilor burgheze duce la decentralizarea acestuia, ceea ce va avea ca urmare logică pierderea rolului de mare putere. Cauza naţiunii şi a progresului se contopeau organic în acele decenii. La dietele ce s-au succedat din trei în trei ani (1830, 1832-1836, 1839-1840, 1843-1844, 1847-1848) majoritatea din tabula inferioară era alcătuită din deputaţi cu convingeri liberale, care înfrângând împotrivirea tabulei superioare, respectiv a guvernului de la Viena, au reuşit legiferarea câtorva reforme. După măsuri parţiale, în 1844 limba de stat, latina, a fost definitiv înlocuită prin maghiară. S-a emis o lege a circulaţiei (1836), s-au obţinut rezultate însemnate în privinţa emancipării evreilor (1840), a luat naştere o lege cambială (1840), şi aşa mai departe. Valul revoluţionar de la 1848 avea să înlesnească ridicarea la putere de lege a întregului program. în materie de tactică, tabăra opoziţiei liberale era divizată în câteva grupări. Marele iniţiator, Széchenyi István, se străduia înainte de toate să creeze o predispoziţie reformistă în cercurile aristocraţiei, nerenunţând nici la obţinerea sprijinului guvernanţilor de la Viena. Pentru interesele marilor proprietari era convenabilă o transformare lentă, treptată; în schimb majoritatea micii nobilimi — nemaivorbind de masa iobagilor — ajunsă în criză, dorea o ieşire cât mai grabnică. Acestor aspiraţii le-a dat glas baronul Wesselényi Miklós, care, pe lângă redactarea unei cărţi programatice proprii (Balítéletekről = Despre prejudecăţi, 1833), a desfăşurat şi o activitate organizatorică de o incomensurabilă importanţă. Nu întâmplător a fost tocmai el primul improcesurat şi condamnat prin iniţiativa guvernului dornic să lichideze mişcarea reformistă prin represiune. Linia politică a lui Wesselényi a fost urmată de Kölcsey Ferenc, care şi-a asumat un rol de frunte în dietele reformiste, Deák Ferenc şi Kossuth Lajos, redactor (din 1841) al ziarului Pesti Hírlap (Gazeta de Pesta) for de mare efect şi centru organizatoric al mişcării. 80
