Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)

V. Epoca feudalismului târziu

Leopold al Il-lea (1790-1792) dezaproba în mod făţiş metodele politice ale fratelui său.

Eşecul reformei imperiale a fost grăbit şi de insuccesele politicii externe. Războiul antiotoman din 1788 nu şi-a atins scopul, întreţinerea imensei armate necesitând în schimb mari sacrificii din partea ţării. Pregătindu-se să atace Imperiul Habsburgic, Prusia a luat legătura cu liderii opoziţiei nobiliare ungureşti. Sub influenţa revoluţiei franceze, Ţările de Jos austriece s-au rupt de imperiu.

împăratul, revenit bolnav de pe câmpul de luptă, a fost nevoit să recunoască eşecul regimului său. Atunci când, pe patul morţii, şi-a revocat toate decretele; — cu excepţia decretelor referitoare la iobagi şi la toleranţa religioasă — el a dorit totodată să-i dea mână liberă urmaşului la tron. A decretat chiar şi convocarea dietei ungare, dar misiunea împăcării i-a revenit noului suveran.

Iosif al Il-lea a fost ultimul împărat care a încercat centralizarea şi modernizarea imperiului moştenit de la predecesorii săi. Cei care i-au urmat — învăţând din exemplul său — au renunţat la iniţiativă, şi au recurs la inovaţii doar când erau constrânşi, reuşind astfel să prelungească cu încă un secol viaţa imperiului.

I

♦

71