Gergely András: Istoria Ungariei - Múzeumi füzetek 7. (Székelyudvarhely, 1993)

III. Feudalimsul dezvoltat

Statul ungar aflat pe poziţii defensive nu a putut rezista celei mai mari puteri armate a lumii de atunci. Cheltuielile ce le necesita linia de apărare de la margini depăşeau posibilităţile materiale ale statului, încercările de unificare dinastică nu au dat rezultate, lupta de apărare a rămas fără sprijin consecvent. Ungaria medievală n-avea cum să-şi păstreze independenţa faţă de imperiul otoman şi integritatea teritorială. Prăbuşirea statului a grăbit-o însă fără îndoială şi lipsa de vlagă a puterii centrale de la începutul secolului al XVI-lea, luptele interne dintre partidele nobiliare şi exproprierea veniturilor regalităţii.

Dezastrul a survenit în 1526. Sultanul Soliman al II-lea, ajuns pe tron în 1520, a trasat direcţia principală a cuceririlor către Europa. în câţiva ani linia de apărare de la sud a fost nimicită, Belgradul a căzut. Drumul era deschis în faţa otomanilor. Armata lor, pusă în mişcare în primăvara anului 1526 înainta încet şi prudent. Sub imboldul pericolului final, regele Ludovic al II-lea, abia ieşit din vârsta copilăriei, reuşi să adune o oştire considerabilă, fără să poată concentra întreaga forţă armată. Bătălia de la Mohács din 29 august a fost decisă în două ore prin superioritatea numerică şi de artileria turcilor. Au căzut pe câmpul de luptă mii de personalităţi ale conducerii statului, înalţi prelaţi ai bisericii, simpli nobili de rând, mercenari cehi şi ţărani croaţi veniţi sub arme. Regele pieri în timp ce încerca să se salveze prin fugă. Bătălia s-ar fi putut solda — eventual — cu succes, dar campania i-ar fi rezervat ţării, oricum, aceeaşi soartă ca şi decisiva bătălie de la Mohács: statul feudal maghiar s-a prăbuşit sub presiunea puterii imperiului otoman.

39