Antal G. László: Situaţia minorităţii etnice maghiare în România - Múzeumi füzetek 6. (Székelyudvarhely, 1993)

în ceea ce priveşte destinul ulterior al acestora, politica oficială românească s-a orientat după trei tendinţe strategice legate între ele. Acestea sînt: dezbinarea unităţii etnice a minorităţii maghiare, deposedarea ei de cultura naţională şi de tradiţiile ei specifice, şi în sfîrşit subminarea poziţiilor ei sociale. Principala metodă în finalizarea acestor scopuri este aplicarea în diferite domenii a principiului „numerus clausus”. Vom examina acest proces pe baza următoarelor criterii:

— Spargerea structurii spaţiilor de locuire compacte ale naţionalităţilor prin repetate reorganizări administrative şi făcînd uz de practica industrializării forţate în vederea restrîngerii procentajului minorităţilor la oraşe.

— Lichidarea instituţiilor naţionalităţilor, frînarea progresului social al acestora, marginalizarea intelectualităţii minoritare.

— Privarea minorităţilor de uzul limbii materne în învăţămînt, în viaţa culturală şi publică, restrîngînd folosirea ei la sfera particularului.

— Privarea lor de posibilitatea cunoaşterii propriului trecut prin intermediul învăţămîntului şi al culturii instituţionalizate, şi în paralel îndoctrinarea lor cu scopul de a le crea un complex al vinovăţiei istorice şi culturale faţă de naţiunea majoritară.

— Lichidarea activităţii culturale a confesiunilor minoritare, obligîndu-le să-şi desfăşoare propaganda religioasă strict între zidurile bisericii, îngrădirea severă a activităţii pastorilor, eforturile în vederea desfiinţării autonomiei bisericeşti.

— Crearea unui climat de duşmănie în rîndurile populaţiei majoritare faţă de minorităţi, intimidarea, umilirea şi presiunea fizică exercitată asupra acestora.

— îngrădirea sistematică a relaţiilor culturale particulare cu naţiunea-mamă, incriminarea acestor relaţii drept activitate subversivă.

— Spargerea structurii spaţiilor de locuire ale naţionalităţilor

Potrivit noii constituţii publicate în toamna anului 1952, structura administrativă anterioară bazată pe judeţe a fost transformată în sistem regional, prin unificarea unor grupuri de judeţe. Potrivit modelului sovietic, prin fuziunea judeţelor secuieşti cu o populaţie maghiară compactă, a apărut ^şa-numita Regiune Autonomă Maghiară. Pe acest teritoriu trăia 1/3 a întregii jcyulaţii maghiare din România. Noua unitate administrativă — în lipsa statutelor corespunzătoare — a avut doar o autonomie nominală; în schimb, puterea de stat recunoştea dreptul constituţional de folosire a limbii maghiare în viaţa publică doar pe acest teritoriu, iar în afara lui — afirmînd că în celelalte regiuni ungurii sínt într-o minoritate „neglijabilă” — l-a revocat complect. în mod paradoxal însă, centrul spiritual al culturii maghiare — Clujul — se afla în afara acestei „regiuni autonome”.

în faza următoare această regiune — sub denumirea de Regiunea Mureş Autonomă Maghiară — a fost substanţial transformată, vădit în vederea modificării raporturilor etnice interioare, anume prin dezlipirea unor teritorii masiv locuite de unguri şi alipirea altora cu o populaţie românească compactă. în 1968 s-au reorganizat ju13