Antal G. László: Situaţia minorităţii etnice maghiare în România - Múzeumi füzetek 6. (Székelyudvarhely, 1993)
Múzeumi füzetek ghiare de consum şi desfacere de sine stătătoare, activitatea lor fiind sprijinită de specialişti grupaţi în Uniunea Economică Maghiară din Transilvania. La Cluj, ca moştenitoare a universităţii fondate în 1872, devenită instituţie românească în 1918, apoi din nou maghiară în 1940, s-a înfiinţat — desigur, alături de universitatea românească ce continua să funcţioneze — universitatea cu limba de predare maghiară purtînd numele lui Bolyai János, iar ca filială a acesteia, institutul medico-farmaceutic din Ttrgu Mureş, constituit mai tîrziu în instituţie de sine stătătoare, în aceeaşi vreme sistemul de învăţămînt superior al minorităţii maghiare a fost complectat cu institutul agronomic, cel de arte plastice şi conservatorul din Cluj, institutul de artă dramatică din Tîrgu-Mureş, şcoli pedagogice maghiare în patru oraşe transilvănene, plus cea de la Bacău, care avea menirea de a asigura cadre pentru zona locuită de ceangăi. în centrul universitar clujean a putut funcţiona pînă la începutul anului 1948 — Asociaţia Muzeului Transilvănean (Erdélyi Múzeum Egyesület), fondată în 1859, ca instituţie strîns legată de Academia Maghiară de Ştiinţe. Pe de altă parte minoritatea maghiară îşi păstra bibliotecile, arhivele, publicabile ştiinţifice autonome. în slujba culturii minoritare maghiare au fost puse şase teatre. La toate acestea se adăuga şi larga activitate culturală a bisericilor, care pînă la etatizarea şcolilor confesionale, viza şi învăţămîntul primar şi secundar. După secularizarea învăţămîntului, fostele şcoli confesionale maghiare şi-au păstrat totuşi în bună parte limba de predare maghiară, ba chiar s-au constituit altele noi. Din rîndul acestora- o importanţă deosebită prezintă cele 78 de şcoli înfiinţate pentru ceangăii moldoveni. — Lichidarea sistemului instituţional minoritar Pe fundalul prezentat mai sus al întăririi vremelnice a minorităţii maghiare, după încheierea păcii au apărut semnele unei politici ce viza frîngerea capacităţii sale de rezistenţă naţională. Presa internaţională s-a ocupat pe larg de tendinţele asimilatorii desfăşurate timp de un deceniu şi jumătate-două, după 1948, dar interesul opiniei publice internaţionale în acest sens a fost captat şi de dezbaterile temeinic documentate din camera deputaţilor şi senatul S.UA., legate de reînnoirea anuală a clauzei naţiunii celei mai favorizate, precum şi de deciziile Parlamentului European adresate guvernului român (1984, 1987, 1988). Faptele fiind binecunoscute, respectiv larg accesibile, în cele ce urmează vom schiţa doar sistemul deposedării minorităţilor de fiinţa lor naţională. Nu ne vom ocupa aici de soarta instituţiilor autonome politice, sociale şi economice de importanţă decisivă în privinţa menţinerii existenţei minoritare, deoarece acestea au fost suprimare aproape automat de către socialismul de tip stalinist. Atenţia ne-o concentrăm prin urmare asupra celor ce-au rămas după 1948: o etnie maghiară numărînd pe atunci un milion şi jumătate de suflete, trăind preponderent în grupuri compacte, beneficiind de o largă reţea de instituţii culturale şi de învăţămînt moştenite din perioada premergătoare şi subvenţionae în noua conjunctură de către stat. 12
