Antal G. László: Situaţia minorităţii etnice maghiare în România - Múzeumi füzetek 6. (Székelyudvarhely, 1993)

din zestrea comună, nu se mulţumeşte cu donaţii de caritate, cere fără încetare drepturi, iar pe de altă parte, cramporîndu-se la modul elementar de propriu-i specific, constituie un veritabil oponent colectiv pentru puterea centrală totalitară care vede totul doar într-o singusă culoare.

Prejudecata istorică şi teama faţă de minorităţi se transformă astfel în imperativ al politicii de lichidare a naţionalităţilor, devenind un ţel naţional suprem. în această configuraţie majoritatea românească renunţă ca şi benevol la drepturile sale politice, la modelarea autonomă a destinului ei, şi privind în oglinda deformantă pe care i-o ţine în faţă stăpînirea, consideră că decăderea culturală a concetăţenilor ei de altă naţionalitate echivalează cu un triumf. în acest mediu, nivelarea de sus în jos devine ideal social-politic. Şi în timp ce regimul, din perspectiva propriilor năzuinţe pare că-şi îndeplineşte rolul cu succes, „realizările” sale conservă, ba chiar adîncesc grave contradicţii sociale. (Proiectul sistematizării, reactualizat în 1987; cu care larga opinie internaţională a ajuns în contact în 1988, în viziunea puterii de tip stalinist atotstăpînitoare care l-a elaborat, apărea ca un pas ce ufma în mod logic „realizărilor” anterioare. Proiectul omogenizării regionale, naţionale şi sociale, sau al „creării poporului unic muncitor”, ca să folosim expresia oficială, ameninţă grav, şi dintr-o perspectivă foarte apropiată, popoarele României, iar tendinţa de a o aplica în mod radical poate fi pusă în legătură cu eforturile regimului de a se conserva într-o formă neschimbată.)

Toate aceste probleme depăşesc cadrul stria naţional românesc: forţarea exclusivismului naţional restrînge substanţial şansele românilor de a se integra în Europa. Ele constituie şi un obstacol dificil în calea strădaniilor de emancipare a numeroaselor naţiuni din zonă, şi mai ales ale maghiarilor.

— Sistemul instituţional al minorităţii maghiare din România după cel de-al doilea război mondial

Populaţia maghiară de pe teritoriul României de azi, bazîndu-se pe tradiţiile sale istorico-culturale, pentru a-şi menţine identitatea, consideră ca o necesitate firească existenţa unui larg sistem instituţional autonom politic, social şi cultural, şi posibilitatea contaaelor cu naţiunea-mamă pe toate tărîmurile vieţii.

Aceşti factori sînt inseparabili, deoarece minorităţile naţionale pot deveni parteneri egali şi constructivi ai naţiunii majoritare, iar în raporturile internaţionale pot funcţiona ca agenţi ai pacifizării, dar numai prin afirmarea liberă a specificului naţional.

în cele ce urmează vom rezuma principalele rezultate de acest fel, din a doua parte a anilor ’40. în urma deplasării peste acest teritoriu a frontului sovietic, s-a constituit încă în 1944 Uniunea Populară Maghiară, de orientare comunistă, care în pofida limitelor sale politice şi ideologice, în puţinii ei ani de existenţă (din 1948 funcţiona doar formal, în 1952 a fost dizolvată) a reuşit să reprezinte în mod eficient interesele vitale ale minorităţii maghiare. în Transilvania au fost organizate cooperativele mall