Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 15. (Székelyudvarhely, 2015)
Mester Éva: Az egyszerű geometrikus elosztású ablakok védelme és megőrzésük fontossága
Ferestre cu subdivizare simplă geometrică - importanţa protejării şi păstrării acestora Mester Éva Rolul discurilor de sticlă (ochiuri de vitraliu) în istoricul sticlei arhitecturale Nevoile sociale, existente dintotdeauna, în concordanţă cu nivelul de dezvoltare tehnică şi economică a epocii, în contextul geografic, au contribuit la realizarea tipurilor diferite de sticlă arhitecturală ca parte organică a clădirilor. După cunoştinţele noastre actuale, primele sticle cu funcţie de fereastră au fost confecţionate în bazinul sudic al Mării Mediterane, strict din considerente practice. Materialul lor de bază a fost pasta de sticlă. Se presupune că pasta topită în mai multe etape, cu maleabilitate redusă, era presată în forme de nisip umed. Ochiurile de vitraliu translucide de dimensiuni mici puteau fi folosite ca elemente pentru ferestre. Perşii erau consideraţi cei mai buni în topirea sticlei. Dezvoltarea tehnică în preajma anilor 500 î.e.n. a făcut posibilă producerea sticlei cu o mai bună transparenţă. Topitura de sticlă era presată în vase inelare de lut ars, fiind modelată prin tehnica miezului de nisip. Se presupune că ochiurile de vitraliu cu diametrul de 10-15 cm şi cu grosimea de 1-2 cm, montate în suporturi din lemn, eventual în monturi sau cadre din bronz, staniu sau plumb, erau folosite la locuinţe. Panourile vitrate erau asamblate din discuri de aceleaşi dimensiuni. Astfel se conturează, pentru prima dată, posibilităţile variate de utilizare a formelor circulare. Imperiul Celtic din 500-400 î.e.n. a creat o cultură a sticlei caracteristică în Europa. Datorită compoziţiei, al procentului ridicat de oxid de siliciu, sticlele produse aici erau clare şi transparente. Celţii au perfecţionat metoda persană. Spre deosebire de perşi, sticla topită nu era presată în forme, ci era modelată liber cu ajutorai şabloanelor. Pentru a obţine discuri din sticlă, celţii au inventat tehnici de rotire şi de întindere. Elementele de 10-20-30 cm erau folosite în scopuri arhitecturale pentru a acoperi deschiderile ferestrelor. Odată cu destrămarea imperiului a dispărut şi tehnica evoluată a cehilor, însă în Europa se mai confecţionau ochiuri de vitraliu subţiri prin tehnica respectivă până la sfârşitul primului secol. Utilizarea ochiurilor de vitraliu pentru ancadramentele clădirilor constituie, de fapt, prima utilizare individuală, ca şi element arhitectural, a sticlei. în lipsa documentelor scrise şi a mărturiilor materiale, nu cunoaştem locaţia şi datarea exactă a acestui fenomen. Producţia ochiurilor de vitraliu cu diametral de 10-15 cm, prin rotire, s-a reluat în Europa prin anii 500. Găsim din secolul VI panouri compuse din asemenea elemente şi obţinute prin tehnica menţionată. începând din acele vremuri, se intensifică producţia obiectelor din sticlă de dimensiuni mici, în cuptoarele de topit din pădure (hute) ale atelierelor călugăreşti. Asamblarea panourilor de sticlă era realizată cu nervuri/armătură de plumb. Fiind practice, durabile şi la un preţ accesibil, se răspândesc repede pe continent - la realizarea părţilor vitrate ale bisericilor, mănăstirilor, castelelor, primăriilor, turnurilor rezidenţiale, caselor civile şi a altor clădiri. Când cercetăm rolul şi utilizarea elementelor geometrice în istoricul sticlei arhitecturale, observăm că discurile de sticlă nu numai că sunt elementele cele mai timpurii, dar au şi rămas formele cel mai frecvent utilizate chiar şi în zilele noastre. Utilitatea şi tehnica de confecţionare a acestor ochiuri de vitraliu apare în repetate rânduri în unele culturi, după care dispare din nou. Dacă în Antichitate domeniul de utilizare a acestora era cel profan, mai târziu, în Evul Mediu, îşi găseşte utilitatea îndeosebi în domeniul arhitecturii sacre. Panourile vitrate din sticlă ochi apar ca elemente decorative în fundalul personajelor Iisus şi cei doisprezece apostoli în pictura pe sticlă din secolul XIV de la catedrala Notre-Dame din Strassbourg, compoziţia reprezentând „Cina cea de taină” (fotol). Ochiurile de vitraliu erau folosite cu predilecţie ca elemente decorative repetitive (flowing patterns) la ferestrele cu ancadrament de piatră ale bisericilor gotice. Dacă ferestrele erau joase, se montau grilaje rustice din fier forjat pentru a le proteja (foto 2). Panourile dreptunghiulare mici, compuse din ochiuri de vitraliu, se montau uşor din exterior în ancadramentele medievale din piatră sculptată, unde marginile laterale ale panourilor se aşezau pe zidărie, iar marginile de sus şi de jos erau fixate din două părţi cu două platbande de fier aşezate pe cant. Marginile benzii din interior erau zidite adânc în perete, partea exterioară era prevăzută cu bride pe care se aşeza greutatea panourilor după montare. Panourile de sticlă aşezate în faţa suporturilor montate în zid, erau fixate cu platbande mobile, în aşa fel încât prin orificii să fie trase bridele în care erau aşezate ştifturi metalice, asigurând astfel statica câmpurilor ferestrelor pentru secole. Metoda folosită la ferestre datează încă din Evul Mediu (foto 3). Sunt frecvente decoraţiunile simple din ochiuri de vitraliu împreună cu blazonul decorativ al familiei donatoare la ferestrele mari cu flori traforate ale catedralelor din Elveţia. Este deja epoca în care stemele pictate sunt scoase din ansamblul vitraliilor şi ajung să domine ferestrele ca şi blazonul de sine stătător (foto 4). La 99
