Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 8-9. (Székelyudvarhely, 2009)

Puskás Éva: A Szatmári Római Katolikus Egyhámegye kulturális javaainak megmentése

seşte foarte mult puterea umană şi animală, motorizarea agriculturii fiind nesatisfacătoare într-o regiune oricum de o productivitate slabă. Ca o consecinţă a tuturor factorilor amintiţi, putem formula faptul că posibilitatea de susţinere demografică a acestor sate este într-o continuă scădere, iar mai ales în comunităţile mai închise procesul de îmbătrânire este ireversibil. Ultimele şase decenii au adus o scădere drastică a populaţiei în toate aşezările regiunii. O analiză comparativă a datelor de la recensămintele din 1941 şi 2002 creionează o tendinţă stupefiantă.2 Scăderea demografică a comunităţilor depresive mai mici, situate la distanţe mai mari de la căile de acces majore, este de-a dreptul drastică. In intervalul de timp precizat se înregistrează o scădere de 78,89% la Călugăreni, de 71,63% la Ghipeş şi de 68,36% la Locodeni.

In aceste circumstanţe nu este de mirare că străzi întregi — nelocuite - păstrează caractere arhitecturale din secolul al 19-lea, rămânând „tradiţionale” tocmai datorită neputinţei şi a lipsei de potenţial economic. Din punct de vedere metodologic o enumerare detaliată a fiecărei aşezări în parte nu poate fi de prisos, pentru că ar rezulta o prezentare disproporţionată. Iar ţelul nostru este de a expune în corelaţie valorile culturale existente. Vom încerca să contracarăm pericolul generalizării, şi în următoarele vom prezenta patrimoniul etnografic al văii Homoroadelor sub o grupare tematică.

Modul de trai

Sistemul de valori în cazul comunităţilor rurale secuieşti a fost determinat de relaţia acestora faţă de muncă şi faţă de pământ. Acest lucru nu a fost diferit nici în cazul regiunii de faţă. La sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul celui de-al 20-lea producerea materiei prime necesare pentru existenţă şi prelucrarea acesteia avea loc în cadrul aceleiaşi unităţi de producţie, adică se realiza în cadrul familiei. Cel mai important prestigiu social era moşia, pământul posedat, chiar dacă zona Homoroadelor era considerată o regiune agricolă de o productivitate scăzută. Condiţiile naturale erau prielnice mai mult pentru creşterea animalelor şi cultivarea plantelor furajere. în ciuda acestui fapt cea mai de seamă activitate productivă a fost cultivarea cerealelor, cu o dominare a cerealelor destinate panificaţiei în preocuparea potenţialului de producţie.3 Desfăşurarea relaţiilor economice locale se prezintă diferenţiat în cadrul acestei microregiuni. în satele mai sudice — Ocland, Satu Nou, Sânpaul, Petreni, Orăşeni - erau condiţii pentru supraproducţie atât pentru legume, cât şi pentru cereale. Potenţialul scăzut de producţie a satelor din nord - Căpâlniţa, Mereşti, Lueta, Ghipeş, Călugăreni - însă generau o lipsă continuă de cereale. Productivitatea diferenţiată din cadrul regiunii a susţinut o continuă mi-2 Vezi Varga E. Árpád: Erdély etnikai és felekezeti statisztikája (bază de date). Sursa: http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/transdb.htm

3 Oláh Sándor: Csendes csatatér. Kollektivizálás és túlélési stratégiák

a két Homoród mentén (1949-1962). Miercurea Ciuc, 2001. pp. 35.

grare internă a forţei de muncă. Satele din sud de obicei angajau argaţi şi zileri din satele nordice, iar plata se limita în general la produse. Un fel de echilibru fragil era de constatat între cele două zone, ele satisfăcându-şi nevoile într-un mod complementar. Regiunea săsească, producătoare masivă de cereale, nu era nicidecum o piaţă pentru excesul de produse din satele sudice, iar migraţia forţei de muncă din satele nordice se limitaseră pe zonele cât mai apropiate posibil.

Satele organizate pe autoaprovozionare de pe valea Homorodului nu se concentraseră doar pe producţia de alimente şi furaje. Comunităţile rurale tradiţionale urmăreau şi asigurarea uneltelor indispensabile gospodăriilor, precum şi materiile prime pentru manufacturarea articolelor vestimentare. Dacă într-un sat anume orişicare materie primă se găsea din belşug, atunci prelucrarea acesteia - manufactura populară - putea declanşa producţia în masă, iar satul devenea un centru specializat.

Una dintre cele mai utilizate materii prime era lemnul: reprezenta materialul de bază în cazul caselor de locuit, a acareturilor şi a uneltelor. Satul Căpâlniţa, situat pe Podişul Harghitei, avea păduri vaste de conifere, în schimb terenul agricol nu asigura satisfacerea necesităţilor familiilor locale. Documente datând din secolele 17—18. afirmă o îngrijire de calitate a pădurilor, produsele manufacturate fiind solicitate chiar şi de curtea principelui Transilvaniei. Prin Gaterele ce valofiricaseră debitul Homorodului Mic şi al afluenţilor săi locuitorii, de-a lungul secolelor, s-au specializat pe producţia de scânduri. Chiar înainte de naţionalizare funcţionau 38 de astfel de unităţi pe teritoriul satului Căpâlniţa. Valorificarea scândurilor era atribuţia negustorilor cu căruţe. De regulă aceştia porneau la drum primăvara şi toamna, pentru a face rost pe de o parte de cereale destinate panificaţiei, pe de altă parte de furajele necesare animalelor pe timpul iernii.4 în mod evident se practica comerţul de schimb. Exploatarea şi prelucrarea lemnului se leagă mai ales de satul Căpâlniţa, dar la un nivel mai redus şi locuitorii satelor Lueta şi Vlăhiţa se bazau pe un comerţ de schimb valorificând scândura, datorită capacităţii reduse de producţie agrară.

Satele din vale, cu o capacitate scăzută de producţie, s-au specializat pe valorificarea produselor populare meşteşugăreşti. Corelarea numelui Mereşti cu meşteşugul ceramicii este justificată, deşi producţia de odinioară este dovedită doar de obiectele existente în muzee. Documentele din secolul al 17-lea şi al 18-lea menţionează ulcioare şi oale mai mari, Herman Ottó scria în 1887 despre canceu decorat, iar Herepei János - referindu-se la inventare de la sfârşitul secolului al 19-lea - scria despre ornamentică roşie şi albastră pe farfurii albe. Ceramica de Mereşti a ajuns de la obiectele tară smalţ la arderea celor cu smalţ, ornamentate cu flori, până când a dispărut total la sfârşitul

4 Molnár Kálmán: Adatok Kápolnásfalu népi erdőgazdálkodásához. In: Kardalus János (red.): Népélet a Kis-Homoród mentén. Vlăhiţa, 1998. pp. 80-95.

5 Vezi Kardalus János: A Homoródalmási fazekasság. In: Népétet a Kis- Homoród mentén. Vlăhiţa, 1998. pp. 240—211.

113