Kovács Petronella (szerk.): Isis - Erdélyi magyar restaurátor füzetek 8-9. (Székelyudvarhely, 2009)

Puskás Éva: A Szatmári Római Katolikus Egyhámegye kulturális javaainak megmentése

secolului al 19-lea. Tradiţia ceramicii a fost păstrată de către o mică întreprindere de ţigle, însă şi aceasta a căzut pradă naţionalizării.

Exploatarea eficientă a materiilor prime din preajma satelor poate fi exemplificată prin arderea varului de-a lungul văii Homorodului. Locuitorii satelor Aldea, Comăneşti, Ocland, Crăciunel şi Mereşti se ocupau cu arderea varului nu numai pentru propria-şi folosinţă, dar şi pentru comercializarea acestuia. în cazul unor familii arderea varului reprezenta principala sursă de existenţă, iar în extrasezonul agricol numărul celor implicaţi în această activitate a crescut considerabil. Similar cu valorificarea scândurei, varai a fost transportat de comercianţii căruţaşi şi schimbat pe cereale, urmând unităţi de proporţionare bine definite. Regiunea săsească s-a dovedit a fi o piaţă majoră, dar de multe ori comercianţii au fost nevoiţi să colinde satele din Câmpia Transilaniei, precum şi cele de pe valea Nirajului şi al Tâmavei.

Văile Homoroadelor erau bogate nu numai în calcar şi sare, dar s-au dovedit a fi propice pentru exploatarea minereului de fier. în văile superioare, nordice al Homorodului Mic exploatarea minereului de fier se practica încă din vremuri istorice foarte timpurii. Despre repartizarea şi producţia de fier din Lueta există documente scrise din a doua parte a secolului al 16-lea.6 Tradiţia locală consideră că prelucrarea fierului datează din vremea Principatului Transilvaniei. Unitatea de producţie a avut o soartă cu multe peripeţii, fiind caracterizată de o tehnologie cu o evoluţie treptată şi o creştere continuă a numărului de lucrători. Minereul exploatat a fost prelucrat pe loc, în cuptoarele şi forjele construite. Ultima forjă care folosea puterea apei, o adevărată relicvie industrială, a fost construită în anul 1849 lângă Vlăhiţa, funcţionând până la începutul anilor 1990. Industrializarea a adus cu sine posibilitatea exploatării şi prelucrării în masă, ceea ce a reprezentat şi locuri de muncă de luat în seamă de către locuitorii satelor din împrejur (Călugăreni, Vlăhiţa, Lueta, Mereşti). Dar dezvoltarea industrială s-a dovedit a fi de un volum prea mare în relaţie cu cantitatea resurselor de minereu, astfel a rezultat o regresiune lentă şi şomaj considerabil.

Referitor la drumeţiile sale de pe valea Homorodului Mare, Orbán Balázs sublinia faptul că cei din satul Bădeni „sunt vestiţi pentru păturile lor frumos ţesute, pe care ei le comercializează în regiuni îndepărtate Relaţiile de producţie întâlnite de el erau într-o permanentă schimbare, totuşi confecţionarea de covor şi cergă a reprezentat preocuparea activă a multor familii din Bădeni la începutul secolului al 19-lea. Covoarele erau confecţionate din blana animalelor, iar materia primă era asigurată de tăbăcari. Se foloseau totodată şi resturile de lână, rezultând cuverturi şi pături pentru călărit. Produsele mai pretenţioase erau confecţionate din lână: după ţesut cerga era vopsită apoi

6 Mihály János: A lövétei vaskőbányászat története. Odorheiu Secuiesc, 2008. pp. 9.

7 Orbán Balázs: A Székelyföld leírása. Történelmi, régészeti, természetrajzi s népismei szempontból. 1868. CD-ROM.

finisată în pive.8 Aceste produse ale manufacturii populare erau de regulă valorificate în pieţe. Locuitorii au valorificat din plin târgurile din apropiere, totodată erau cunoscătorii şi a pieţelor din marile oraşe. Produsele industriei de masă, precum şi lipsa de materie primă au dus la regresiunea şesutului de covoare şi cerge. Până la mijlocul secolului al 19-lea a fost o ocupaţie ce era transmisă din generaţie în generaţie, fiind o sursă de venit majoră pentru numeroase familii, iar astăzi, chiar şi pentru cei din Bădeni, teşutul constă doar în confecţionarea covoarelor din cârpă.

Tendinţa spre o autosusţinere totală includea şi confecţionarea proprie a vestimentaţiei. începând cu prima parte a secolului al 20-lea, prelucrarea fibrelor vegetale (inul, cânepa) a fost tot mai mult exclusă de către produsele industriale comercializate în târguri. Folosirea lânii ca materie primă a persistat mai mult în timp, deoarece postavul nu prea putea fi dispensabil în confecţionarea îmbrăcămintelor mai groase. Spălarea, ţesutul şi toarcerea lânii era atribuţia femeilor, în schimb dărăcirea şi presarea se făcea cu ajutorul pivelor, instalaţii ce funcţionau cu puterea apei. Mai ales apele Homorodului Mic erau folosite pentru funcţionarea gaterelor, moarelor şi a pivelor. Aceste instalaţii ale manufacturii populare erau atât de numeroase în această regiune, încât înşişi proprietarii lor erau cei care căutau postavul în zona Trei Scaune, Ciuc şi Gheorgheni, le transportau la pive şi le retransportau la casa clientului. Cele mai multe pive pentru postav se regăseau la Lueta, atât de numeroase, încât chiar şi Haâz Rezső a considerat unul dintre acestea ca fiind cea mai reprezentativă în vederea descrierii etnografice.9 * în prima parte a secolului al 20-lea au existat nu mai puţin de 15 pive în valea de 8 km lungime dintre Vlăhiţa şi Lueta, unele dintre clc fiind moştenite din generaţie în generaţie.

Pentru locuitorii regiunii prezentate prioritate avea întotdeauna agricultura şi creşterea animalelor mari. Ocupaţiile prezentate mai sus au fost prestate de marea majoritate a populaţiei în anumite perioade ale anului (în extrasezonul agricol), iar unii însă, în raport cu competenţa individuală, s-au specializat pe o astfel de activitate, aceasta reprezentând sursa principală de venit. Pe lângă activităţile de producţie prezentate au existat şi multe alte meşteşuguri mai mici, care au servit doar necesităţile locale, dar regresiunea modului de viaţă şi a metodelor de producţie tradiţionale au dus la dispariţia acestora. Şi comunităţile din văile Homoroadelor au trăit cele mai mari schimbări la mijlocul secolului al 19-lea. Sectorul agrar dominat de proprietăţile mai mici încetul cu încetul a ajuns sub supravegherea totală a statului, într-o primă fază cooperativele sectorului socialist s-au format în valea Homorodului Mare. Până în primăvara anului 1962 toate tovărăşiile agricole şi toţi gospodarii

8 Kardalus János: Maszokszőnyeg és gyapjúcserge készítése Bágyban. In: Cseke Péter - Halász József (red.): A Homoród füzes partján. Dolgozatok a Székelyföld és Szászföld határvidékéről. Miercurea Ciuc, 2000. pp. 219-224.

9 Vezi Haáz Rezső: A székely ványoló. In: Udvarhelyszéki tanulmányok.

Odorheiu Secuiesc, 1994. pp. 33-39.

114