Ciubotă, Viorel: Vicariatul Naţional Roman din Carei (Satu Mare, 1997)
Cap. II Recunoaşterea oficială a Vicariatului Naţional Român Carei
) Românesc, desfăşurat în Careii Mari şi Sătmar. Suntem solidari cu cei - la 18.I.C. în Cărei coadunaţi, juruim şi promitem aceiaşi supunere firească şi obedinţă, ce-i compete unui vicar general episcopesc în vreamea vacanţei acestui scaun. Dumnezeul popoarelor să vă ajute, ca sarcina ocârmuirii, cu mare răspundere împreunată, să o puteţi purta cu uşurătate, iar noi cu crucea-n frunte vă urmărim întru toate şi vă aşteptăm dispoziţiunile salutare întru mărirea lui Dumnezeu şi spre binele nostru vremelnic şi sufletesc”®®. Din Boghiş venea la 1 decembrie 1918 o nouă adresă în care preotul îl anunţa pe vicar că a citit circularul din 23 noiembrie al vicariatului în biserică şi poporul “cu mare bucurie şi dragoste l-a luat la cunoştinţă, acomodându-se şi supunându-se cu toţii întocmai dispoziţiunilor aceluia”®^. Preotul Cornel Lengyel din Almosd (Ungaria) îi comunica lui Romul Marchiş că se va conforma “dorinţelor juste” cuprinse în Circularul nr. 1 al Vicariatului şi-i exprimă speranţa că va fi primit ca “al doilea fiu rătăcit!”^. în 4 decembrie “poporul greco-catolic român din parohia Văşadului” a hotărât unanim “să se dezbine de dieceza de Hajdúdorog, străină de neamul său, şi a se alia de parohiile române din Sătmar, dezbinate de Hajdúdorog, sub vicariatul r<evern>dis<simei> Domniei voastre”. Adresa era semnată de George Hubic, protopop emerit, fratele celebrului muzicolog Francisc Hubic^V Din Corod, o filie aparţinând de parohia Culciu Mare, era trimisă în 10 decembrie 1918 o adresă în limba maghiară “Prea stimatului înalt guvern român”, cerând să fie luaţi sub protecţie şi explicând cauza necunoaşterii limbii române care de ani de zile nu mai era învăţată de copii în şcoala de stat, educaţi “să le fie ruşine că vorbesc limba fagului (română n.n.). în războiul mondial - continuă ei - am avut parte de multe suferinţe şi de mare opresiune - dar umbiând în lung şi-n lat am cunoscut cine suntem şi de cine ne ţinem. Noi, Românii Sătmăreni ne credeam pierduţi, când a început să clocotească în venele noastre, sângele falnic al românilor. Acum vrem să trăim ca românii şi ca români să murim. Pretindem să ni se dea limba noastră maternă răpită! Pretindem să ni se dea şcoala noastră românească, să ştim şi să simţim când cântăm şi lăudăm pe Domnul”®^. Preotul Flaviu Sălăgian din Pişcolt comunica în 10 decembrie 1918 că locuitorii români “întru toate se conformă deciziilor celor 2 23
