Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Maria Bulbuc - Magdalena Steinbinder: Am fost deportate in Donbas

acasă, la un an şi jumătate ne-am căsătorit. El a decedat în 1979.

Ca întâmplări mai deosebite în viaţa noastră au fost bolile, care de multe ori se sfârşeau cu moarte. Era în lagăr o doctoriţă nemţoaică şi o felceră maghiară. Medicamente nu erau, aşa că distroficii şi cei cu tifos mureau. Erau înmormântaţi într-un mic cimitir de lângă lagăr, în lăzi de lemn. Asta în primii ani în Mina 21. Când am ajuns în lagărul 1037, Mina 43, parcă ne-am mai călit. O fată din Sanislău a născut doi gemeni dintr-o relaţie cu un rus, pe care i-a adus acasă.

Sărbătorile religioase nu le-am ţinut deloc, deoarece nici nu le ştiam. Sărbătorile comuniste le sărbătoream prin muncă, în ioc de 8 ore lucram 12, iar ca recompensă primeam puţină vodcă şi o felie de pâine cu margarină.

în octombrie 1949 am fost anunţaţi într-o adunare că vom merge acasă. După pregătirile de drum ne-au dus la gară pe jos şi ne-au încărcat în vagoane de marfă. Am călătorit câteva zile foarte dezorientaţi, până am ajuns la Sighet. Aici am fost cazaţi într-o sală mică, parcă a tribunaluiui, unde am primit o adeverinţă cu care acasă ne-am prezentat ia jandarmerie. De la Sighet la Baia Mare ne-au dus cu camioane de unde am călătorit cu trenul gratuit până acasă.

Când am ajuns acasă pe mine şi Melanica nu ne-a aşteptat nimeni la gară, pe drum spre casă am întâlnit o mătuşă de-a Melanicăi care pe ocolite a dus-o acasă la ea, ca apoi să afle ca mama ei a murit înainte cu un an. Tatăl şi fratele ei au murit mai demult. Când am ajuns acasă mama cocea pâine şi tata era prin curte. S-au bucurat foarte mult. Fratele şi sora mea erau la şcoală, iar acasă am găsit o sărăcie mare, deoarece tatăl meu era declarat chiabur şi o duceau foarte greu.

O lună am stat acasă, apoi am venit la Satu Mare la un unchi care m-a ajutat să primesc un serviciu la Secţia Financiară. în ce priveşte încadrarea în societate m-am încadrat destul de greu, deoarece nu era o cinste că am fost deportată, ceea ce în autobiografie nici nu menţionam. Aşa că ne-au deportat nevinovaţi şi pe lângă aceasta am suferit toată viaţa.

Steinbinder Magdalena (Bettiiig)

Am fost deportată începând cu data de 3 ianuarie 1945 din comuna Beltiug pe baza următorului motiv: munca de reconstrucţie pe o perioadă de 3 săptămâni fără indicarea destinaţiei. Din Beltiug am plecat cu căruţa până la Abrud iar de acolo pe jos la Satu Mare. Acolo am fost cazaţi la Şcoala nr. 1 timp de o săptămână. Am avut posibilitatea de a aduce alimente şi îmbrăcăminte. După un timp am fost duşi la gară şi sub paza soldaţilor ruşi am fost urcaţi în trenuri. La laşi am fost transbordaţi în vagoanele ruseşti care fiind mai mari încăpeau 90 de persoane. Drumul a durat aproape 3 săptămâni şi în acest timp ne-am hrănit din proviziile noastre cu toate că ne-au dat de mâncare. La sfârşitul călătoriei am ajuns în regiunea Donbas localitatea Budenovka lagărul nr. 1054. Lagărul era în’mprejmuit cu sârmă ghimpată şi era compus din bărăci lungi în care bărbaţii stăteau separat de femei. în fiecare baracă erau priciuri supraetajate pe 3 rânduri. în baraca în care am stat eu locuiau aproape 100 de persoane din judeţele Satu Mare şi Arad. Mâncarea era slabă şi s-a servit la cantină de 3 ori pe zi. Am primit îmbrăcăminte de protecţie şi din mai 1945 o sumă de bani reprezentând salariul. Majoritatea am lucrat în minele de cărbuni iar unii dintre noi ca şi tâmplari sau dulgheri în lucrările de construcţii. Lucrările din mină erau executate manual doar vagonetele cu cărbune erau tractate din galerii cu cablu pe plan înclinat până la suprafaţă. Am fost foarte impresionat de o explozie de gaz metan care s-a soldat cu 17 victime şi mulţi răniţi. Munca în subteran am executat-o împreună cu localnicii ruşi în majoritate femei pentru că bărbaţii erau pe front. Cu ei eram în relaţii colegiale dar supraveghetorii erau foarte severi fără a face'totuşi acte de brutalitate. Relaţiile cu ceilalţi deportaţi au fost în generai bune. După căderea Berlinului au’fost aduşi deportaţi din Siiezia Superioară înjur de 800 de lucrători feroviari din care au supravieţuit în jur de 17 de persoane. Au fost deasemenea aduşi circa 700 de persoane din Germania cu calificare mai înaltă pentru a munci la reconstrucţie. împreună cu ei am organizat diferite spectacole cu cântece şi dansuri la care au participat cei din personalul administrativ şi de pază al lagărului, împreună cu familiile lor. în prima parte a detenţiei datorită condiţiilor grele de muncă, a alimentaţiei precare, a frigului, au decedat multe persoane. Acest luau i-a impresionat pe toţi cei din lagăr. Sora mea a murit în 1947 la vârsta de numai 26 de ani. în urma unui accident de mină a rămas pe pat vreme de 8 luni, îngrijirea medicală rezumându-se la ce i-am asigurat eu, din lipsa medicamentelor medicul, care-i vizita pe cei bolnavi, nu putea face- 319 -