Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)
Adrian Brişcă: Locul Aristinei Pop în Mişcarea de partizani din Munţtii Ţibleşului
alături de tatăl ei; Lucreţia Jurj, care a luptat alături de soţul ei în Munţii Apuseni; Maria Plop din grupul Arnăţoiu. Dar a existat o singură elevă-partizan: Aristina Pop. Prezenta ei în grupul de partizani atestă lupta femeilor din România alături de bărbaţi, pentru salvgardarea fiinţei neamului, în acelaşi timp, dovedeşte existenţa unei categorii de rezistenţi anticomunişti, elevii, copiii ţării, despre care s-a vorbit atât de puţin până acum! începând din anul 1949, asupra satelor din zonă s-a abătut urgia colectivizării: teroarea, jaful, foametea. Familiile partizanilor au fost arestate, bătute, umilite. Soţia lui Nicolae Pop, după ce a fost bătută la Miliţie, a zăcut la pat 17 săptămâni. Gospodăria i-a fost jefuită, apoi incendiată. La 15 august 1952, zeci de familii din zona Lăpuşului au fost trimise în Bărăgan, unde au avut domiciliu obligatoriu până în anul 1957, tăindu-se astfel căile de aprovizionare ale “oamenilor de pădure". Locuitorii satelor vedeau în mişcarea de partizani salvarea lor şi manifestau o solidaritate impresionantă. Un caz semnificativ: Tura Ion, secretarul de partid din Costeni, i-a cazat pe partizani în şcoală, apoi i-a dat în primire unui alt membru de partid care i-a urcat în podul casei, unde avea o ascunzătoare cu perete dublu. în timp ce secretarul de partid îi conducea pe securişti în Munţii Şatra, în căutarea 'bandiţilor”, în casa comunistului fărtaţii s-au îmbătat şi cântau: “Ţine, Doamne, partizanii, până vin americanii!”. în munţi, în păduri, viaţa este dură. Zile în şir, chiar săptămâni, s-a dormit pe pământ, pe apucate, iepureşte. Iarna, înfăşuraţi în pături sau foi de cort, pe zăpadă, sub cerul liber Alimentele se distribuiau cu raţia, iar contactul cu sprijinitorii se făcea cu precauţii deosebite, pentru că Securitatea recurgea la toate vicleniile posibile. Deplasarea pe zăpadă se făcea cu hârzoabela, nişte împletituri de nuiele de formă circulară, care îi ajutau la mers, pentru a nu se afunda în zăpadă, iar ştergerea urmelor era obligatorie. Pentru iernat îşi construiau bordeie săpate în pământ, căptuşite, podite şi acoperite cu lobe din lemn de fag, apoi camuflate prin acoperire cu pământ, frunziş şi arbuşti plantaţi deasupra. Din motive de siguranţă, locul amplasării bordeiului era schimbat în fiecare iarnă, era bine aprovizionat cu alimente încă din toamnă, iar hrana nu se pregătea decât noaptea, pentru ca fumul să nu le trădeze ascunzişul. în iarna anului 1952, Securitatea a descoperit bordeiul partizanilor, dar aceştia au fost alarmaţi la timp şi au scăpat. Rămânând fără adăpost şi alimente, grupul s-a dispersat, pentru a supravieţui mai uşor, continuând rezistenţa în grupuri mai mici. Zona a fost invadată de trupe de securitate, care au început o scotocire sistematiocă, partizanii fiind căutaţi şi cu avionul Vestea deportărilor l-a afectat profund pe conducătorul grupului în luna septembrie 1952, Nicolae Pop a paralizat de partea dreaptă şi nu mai putea vorbi. Avea 54 ani. însoţit de Ion Mâţ, a trecut prin Băiuţ şi a ajuns la Ungureni. După ce călugărul din sat !-a spovedit şi împărtăşit, a cerut, prin semne, să fie predat Miliţiei din Lăpuşu Românesc în ziua de Anul Nou 1953, unde a dispărut. Rămas fără conducător, grupul Ţibleşul a fost lichidat cu uşurinţă. în noaptea de 6/7 ianuarie 1953, trădaţi, preotul Atanasie Oniga şi studentul Mircea Dobre au fost încercuiţi de trupe de securitate. Preotul a fost împuşcat mortal, iar studentul, împuşcat în picior, a fost arestat. Vasile Paşca s-a desprins de grup singur şi a peregrinat prin mai multe sate. în luna ianuarie 1953 se afla în satul Răzoare. A fost denunţat şi capturat în podul unei şure. Purta opinci, cioareci, suman şi “clop uns”, barbă şi plete. După ce s-a despărţit de “badea Nicolae”, care a rămas in Ungureni, paralizat, Ion Mâţ a umblat de unul singur până în satul Dobric, unde a fost prins, în februarie 1953. Maramureşenii s-au reîntors în zonă, loan Rus în împrejurimile Sighetului, fiind arestat ia 11 martie 1953, după 4 ani şi 7 luni de partizanat. Cei patru rămaşi în grup (trei fuseseră capturaţi în 1952), s-au retras spre leud. Trădaţi, Dumitru Hotico a fost împuşcat mortal, iar Ştefan Chindriş, rănit grav la umăr, a fost prins. Dumitru Chindriş - Adam şi Vasile Chindriş-Lehoaie au scăpat din cerc dar, fiindu-le ameninţate familiile au fost nevoiţi să se predea. Fraţii Aristina şi Achim Pop, împreună cu Vasile Hoţea, s-au retras în Maramureş, iar în martie 1953 au revenit în zona Lăpuş, în satul Dobric, la Alexa Moşuţ, care i-a trădat. încercuiţi, cei trei tineri au fost atacaţi fără somaţie, dar s-au apărat cu disperare. Achim, înarmat cu un automat Oriţa, a fost atins de două gloanţe şi a căzut. Aristina s-a oprit să-l caute. Ea nu avea armă. Câinii «I-314-
