Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)

Serghei Hacman: Basarabia şi Bucovina în planurile strategice ale U.R.S.S. (anul 1940)

politică. Calculul rece şi inexorabil al raportului de forţe a dus la acel fapt, că în decurs de câteva ore a fost schimbată brusc opinia majoritară a Consiliului: dacă la primul Consiliu de Coroană, întrunit la orele 12, au fost 11 voturi împotriva acceptării ultimatumului, 10 pentru, 5 pentru discuţii şi 1 rezervat, la cea de-a doua întrunire a aceluiaşi Consiliu, la orele 21, repartiţia voturilor a fost cu

totul alta: 19 pentru acceptarea ultimatumului sovietic, 6 contra şi 1 “expectativ”75.

Ministrul României la Moscova a prezentat în noaptea de 27 - 28 iunie lui Molotov nota prin care guvernul român se declara “gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţia

amicală şi de comun acord a tuturor propunerilor emanând de la guvernul sovietic”76.

Molotov a remis imediat o a doua notă sovietică în care califica de “imprecis” răspunsul guvernului român şi cerea “în decurs de patru zile, începând cu orele 14.00, ora Moscovei, să se

evacueze teritoriul Basarabiei şi părţii de nord a Bucovinei de trupele româneşti”77.

La 28 iunie, orele 11 Gh. Davidescu primise nota de răspuns de la Bucureşti: “Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul

sovietic"76.

Astfel, guvernul României nu a consimţit la cedarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei, ci numai la evacuarea unor teritorii sub ameninţarea forţei. Această hotărâre era bazată pe:

1) înfrângerea catastrofală a armatei franco-britanice şi armistiţiul francez, în urma cărora garanţia din 13 aprilie 1939 devenea inoperantă;

2) Avizul ministrului de Război şi al şefului Marelui Stat Major că, lipsa de material greu şi de rezerve de muniţii, armata română nu ar putea lupta singură mai mult de trei luni împotriva Armatei Roşii;

3) Presiunea categorică a Germaniei şi Italiei;

4) Atitudinea ameninţătoare a Ungariei şi Bulgariei, în timp ce nu se putea conta pe

asistenţa aliatelor României, Iugoslavia, Turcia şi Grecia7^.

De jure România a cedat aceste teritorii cu mult mai târziu, şi anume la 10 februarie 1947, la Paris, semnând tratatul de pace despre frontiera sovieto-română, conform căruia ea era stabilită aşa cum a fost la 1 ianuarie 194166, linia frontierei stabilite fiind, în principiu, politică şi nu

etnică61. Cu această semnătură, în chestiunea integrităţii naţionale, România s-a transformat din obiect în subiect al relaţiilor internaţionale.

Cu toate acestea, unele cercuri politice ale României îşi manifestau protestul faţă de

hotărârea Consiliului de Coroană cu privire la cedarea la nota ultimativă sovietică6^, socotind că armata română trebuia să opună rezistenţă. Se considera “drept un lucru sigur că germanii nu intenţionau să permită Rusiei să se extindă nedefinit” după ce România va fi înfrântă66. După cum îşi amintea generalul german K. Tippelskirh, “Hitler era grozav de nemulţumit de această schimbare a frontierelor, deoarece Uniunea Sovietică a ajuns în această împrejurare la o apropiere îngrozitoare de regiunile petrolifere ale României, exploatarea cărora avea pentru Germania un rol de premiză indispensabilă pentru a duce cu succes războiul. De aceea el a hotărât să întemeieze un obstacol trainic pentru a încurca orice intenţie a Uniunii Sovietice de a se extinde şi mai departe

la sud-est”64 Trebuie să atragem atenţia asupra faptului că la sfârşitul lui iunie 1940 cea mai mare parte a trupelor germane se găsea la vestul Europei, iar în direcţia est Germania avea nu mai mult de 10 divizii65. După părerea cercetătorului-ziarist american W. Shirer, dacă Stalin ar fi desfăşurat ofensiva împotriva Germaniei în iunie 1940, atunci, posibil, Armata Roşie ar fi ajuns până la Berlin mai degrabă decât nemţii ar fi reuşit să organizeze o rezistenţă mult-puţin serioasă66.

Autorul e convins că anume acest concurs de împrejurări a jucat rolul unui factor decisiv, datorită căruia Germania a cedat partea de nord a Bucovinei, prima depăşire de către Stalin a limitelor teritoriale ale acordurilor secrete din august-septembrie 1939.

Mai târziu factorul etnic nu era în genere luat în consideraţie de diplomaţia sovietică. G. Hilgher scria în memoriile sale: “Includerea Bucovinei de Nord în componenţa Uniunii Sovietice constituia o încălcare a acordurilor germano-sovietice. Când ambasadorul i-a exprimat lui Molotov-20 -