Ciubotă, Viorel (szerk.): Sovietizarea Nord-Vestului Romaniei 1944-1950 (Satu Mare, 1996)
Serghei Hacman: Basarabia şi Bucovina în planurile strategice ale U.R.S.S. (anul 1940)
BASARABIA SI BUCOVINA IN PLANURILE STRATEGICE ALE U.R.S.S. (anul 1940) Serghei Hacman Includerea Basarabiei şi a nordului Bucovinei la Uniunea Sovietică a avut loc în condiţiile apropierii sovieto-germane. La 23 august 1939, la Moscova, a fost semnat Pactul sovieto-german de neagresiune1 şi Protocolul adiţional secret la el2. Delimitarea “sferelor de interese” între U.R.S.S. şi Germania, prevăzută de protocol, “se găsea din punct de vedere juridic în contradicţie cu suveranitatea şi independenţa unor terţe ţări”2. După cum s-a subliniat în Hotărârea celui de-al ll-lea Congres al deputaţilor poporului U.R.S.S. “Despre aprecierea politică şi legislativă a pactului Sovieto-german de neagresiune din 1939”, care a acuzat faptul semnării protocolului adiţional secret: “Protocolul nu forma o nouă bază de drept pentru relaţiile Uniunii Sovietice cu terţe ţări, dar a fost folosit pentru înaintarea ultimatumurilor şi exercitarea presiunii asupra altor state, încălcând angajamentele juridice, care au fost luate faţă de ele”4. Protocolul adiţional secret de la 23 august 1939 a fost semnat în acel moment, când “Stalin a înţeles că a devenit arbitrul situaţiei". După părerea cercetătorului francez Stefane Courtois: “Fiecare dintre cele două tabere are o nevoie imperioasă de a se alia cu el. Va face deci târgul cu cel care oferă mai mult”5. Se poate presupune că încă de la semnarea protocolului adiţional secret din vara anului 1939 (care este considerat de istoricul rus Mihai Semireaga drept tratat de alianţă6), diplomaţia sovietică pornea de la intenţia de a lărgi teritoriul U.R.S.S. spre vest, având în vedere vechile pământuri ale Imperiului Rus care i-au fost luate la sfârşitul primului război mondial7. Vorbind despre imensele cedări teritoriale ale Germaniei faţă de Moscova pe contul unor ţări terţe, cercetătoarea germană Ingeborg Fleischauer remarcă următoarele: “Acestea îi asigurau lui Stalin, dacă el în acest timp era sigur de inevitabilitatea conflictului cu Germania, o centură, adică un câmp suplimentar, care îi era necesar desfăşurării diviziilor”. Cedările teritoriale, după părerea istoricului, trebuiau să-l convingă pe Stalin de faptul că anume el, şi nu Hitler, este partea care a câştigat în amestecul acesta de diferite teritorii8. Nu întâmplător în scrisoarea din 18 iunie 1941, adresată lui Churchill, Stalin, accentuând complexitatea situaţiei create pe front, datorită agresiunii neaşteptate a Germaniei, scria: “Ne putem închipui, că poziţiile armatelor germane ar fi fost mult mai avantajoase, în cazul când armatele sovietice ar fi fost nevoite să primească lovitura trupelor germane nu în apropierea oraşelor Chişinău, Lvov, Brest, Belostok, Kaunas şi Vîborg, ci lângă Odessa, Kameneţ-Podolski, Minsk şi suburbiile Leningradului”6. După părerea autorului, în anul 1940, când conducerea sovietică ar fi fost sigură de inevitabilitatea războiului cu Germania, se pregătea de război, inclusiv în varianta de ofensivă10, principalul argument în schimbările teritoriale a devenit cel strategic, teritoriul Basarabiei fiindu-i necesar Uniunii Sovietice ca un cap de pod pentru declanşarea unei ofensive spre bazinele petroliere ale României, ceea ce ar fi adus o daună substanţială aprovizionării Germaniei cu combustibil11.
