Virag, Paula (szerk.): 300 de ani de la colonizarea şvabilor dunăreni în comitatul Satu Mare (Satu Mare, 2012)
Kereskényi Sándor: Cavalerul rătăcilor ca artizan al pripăşirii. Narativa genealogică a unui nobil declasat de a începutul secolului al XVIII-lea
Cavalerul rătăcitor ca artizan al pripăşiră Narativa genealogică a unui nobil declasat de la începutul secolului al XVIII-lea KERESKÉNYI Sándor Cuvinte cheie: colonizare, genealogie, narativă, străinul perfect, şvabii Putem noi oare astăzi continua să organizăm mulţimea narativelor care ne vin din lume, aşezându-le sub ideea unei istorii universale ale umanităţii? Eventual invers, nici nu se cuvine să acordăm genului narativ un privilegiu absolut faţă de celelalte genuri de discurs în analiza fenomenelor istorice? O fi existând şi un fel de tertium datur oarecum îndoielnic, recunoaşterea, cu francheţea silită şi stângace a învinsului, că dacă lumea interacţiunilor sociale este declarată ab ovo istorică, este pentru că înţelegem să o tratăm în mod narativ. Narativa genealogică a unui nobil, al celui declasat, mai ales, îşi are menirea, desigur, de a legitima, într-un sens strict politico-ontologic, coabitarea subiectului creator şi colportor de povestiri existenţiale cu aşa-zisa istorie obiectivă. Acest subiect, încredinţat de nobilitatea sa înnăscută, „ca un înger decăzut din cer pe un pământ duşmănos şi sinistru” (Goethe), simţindu-se izolat şi neajutorat, ştiindu-se nevoit să întreprindă diferite activităţi înjositoare şi chiar compromiţătoare pentru statusul său anterior, îşi etalează un şirag de episteme cu o finalitate axiologică ca să ajungă la concluzia mult dorită, dovedirea unei obârşii compătimitoare şi asigurătoare, totodată, de onorurile şi privilegiile mult râvnite. Nobilul declasat poate să ne apară, prin periplurile sale vădit acaparatoare de diferite demnităţi de mâna a doua, un personaj ridicol sau cel puţin bizar sau dubios. Tragic rămâne însă faptul că felul lui de a fi pune veşnic la îndoială folosirea corectă a conceptului de nobilitate însuşi, nemaivorbind acum despre justeţea unei contextualizări etico-sociale a expresiei de nobleţe. Narativa genealogică face posibil însă chiar şi pentru naratorul fatalmente încurcat de iţele realităţii cotidiene considerate josnice să viseze la festinul nobiliar şi astfel menţinerea speranţei unei escapade în lumea feerică a culturii şi cultelor seculare, a riturilor feudale, fiind un imixtio manum şi în sens figurat, o îmbrăţişare salvatoare a unei colectivităţi cu o menire socială înaltă1. înălţarea individului prin narativa sa genealogică dintre cei toleraţi în ciuda imperfecţiunii lor congenitale în sfera celor excelenţi şi merituoşi prin bunăvoinţa sorţii face ca această încercare a subiectivităţii să fie tentantă şi astăzi, când farmecele de odinioară a le statusului social indisolubil legat de feudalismul timpuriu au apus de mult. După antropologi, omul de astăzi se caracterizează prin două sentimente hotărâtoare: angoasa şi disimularea. Istoricul francez Jean Delumeau scrie, că omul secolelor XVII - XVIII era încredinţat de realitatea copleşitoare a nefericirii de o necesitate firească şi logică, izvorâte din esenţa unei fiinţări pătimaşe şi credea totodată într-o resurecţie inevitabilă a Speranţei legate de Mântuire. Astfel, şvabii de odinioară au nutrit speranţa unei evadări providenţiale din acolada nefericirii veşnice şi a regăsirii unei noi patrii aparţinând regimului clement a reparaţiei dreptăţii divine. Desigur, omul acelor vremuri mai credea în minuni. Nu era vorba de o credulitate naivă a prostului, ci despre o mentalitate adânc înrădăcinată într-un spirit moştenit de la precursorii medievali, înfipţi în realitatea mitică a unei lumi * Jacques Le Goff, Pentru un alt ev mediu, Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 191.
