Virag, Paula (szerk.): 300 de ani de la colonizarea şvabilor dunăreni în comitatul Satu Mare (Satu Mare, 2012)
Kereskényi Sándor: Cavalerul rătăcilor ca artizan al pripăşirii. Narativa genealogică a unui nobil declasat de a începutul secolului al XVIII-lea
segmentate conform amalgamului de superstiţii amplasate direct în posteritatea ancadramentului de modus paganus sau şi mai precis de more pagano. Şvabul, acest homo rusticus, om dedicat întru totul muncilor câmpeneşti (penetrat de păgânismul milenar al teutonilor, iubitori de libertate dar, prin socializarea lor creştină, aşezaţi, oneşti şi sârguincioşi), într-un mod paradoxal de firesc, este gata totdeauna pentru aventură şi sacrificiu. Oare, cum se descurcă cu el un adevărat aventurier, un mercenar de conjunctură2, un soldier of fortune, un individ pentru care aventura a rămas singura soluţie de rezolvare a problemelor vitale ale existenţei sale personale, ale legăturilor sale organice cu colectivitatea sa etnică? Mitul străinului perfect János Kereskényi (1680-1736), un nobil cu o avere neînsemnată de la începutul secolulului al XIX-lea, era şi el un credincios nefericit. Fiu al unui tată de familie devenit din ce în ce mai sărac pe parcursul vieţii sale şi tot mai şovăielnic din punctul de vedere al convingerilor sale politice, nefiind în stare să fie el însuşi un vrednic iniţiator al unor întreprinderi personale de succes, tânărul nobil credea cu tărie că conducând pe primii colonişti şvabi spre noua lor patrie, face un bine tuturor: nobilimii maghiare, şvabilor, dar mai ales persoanei sale atât de dornică de o afirmare rapidă şi definitivă. Apucându-se de meseria de călăuză oarecum împotriva firii sale sedentare, riscându-şi o mare parte a micii sale averi, dar folosindu-se din plin de neîndemânarea confraţilor săi sătmăreni, el reuşeşte să-şi facă o carieră demnă de invidiat pe nişte meleaguri străine, departe de pământul natal al ţinuturilor de nord ale fostei Ungarii regale, astăzi aparţinând Slovaciei. Kereskényi s-a dovedit a fi chiar „străinul perfect” (Edoardo Grendi) în tot timpul acestor ostilităţi. Executând un ordin pe care nu l-ar fi executat nici cel mai mic şi cel mai sărac nobil sătmărean cu conştiinţă patriotică şi de confesiune calvină (cam unul şi acelaşi lucru în Sătmarul acelor vremuri de după un război civil devastator), acest cavaler rătăcitor a devenit un artizan al pripăşirii şvabilor colonizaţi. De unde deducea el totuşi că are o anumită misiune? Că este binefăcătorul unui însemnat grup de străini, pentru care el era un simplu Ausländer? De unde îi venea ideea că bieţii şvabi catolici vor mărşălui spre o fericire veşnică, oferită de nişte ţinuturi pustiite de războiul civil şi de epidemii, unde acei oameni care au rămas fideli meleagurilor natale aparţin unei confesiuni duşmănoase catolicismului? Conceptul ’’străinului perfect” tematizează aceea tendinţă a socialului prin care este articulată o intenţie de socializare exhaustivă a actanţilor din spaţiul mobilităţii sociale. Acest concept contextualizează, totodată, şi dorinţa subiectului instrumentalizat de a da un înţeles pentru individual. Conform lui Grendi, trebuie subliniat cu tărie că dacă conceptul apare, pe de o parte, ca un element al discursului totalizator al puterii politice instituţionalizate, atunci, pe de altă parte, în structura abisală a lui este prezentă şi o ’’tăcere activă” a individului. János Kereskényi mărturisea contelui Sándor Károlyi că se simte profund onorat şi va îndeplini cu sfinţenie cele făgăduite, executând întocmai ordinile primite de la bunul său senior care, zice-se, „le serveşte pe tavă bucuria de a trăi unor semeni necăjiţi şi sufletul prigonit.” Contele, un realist înnăscut şi bănuitor din fire, scria foarte precaut soţiei sale, (o catolică cu înclinaţii uneori prea umanitariste, cel puţin pentru un soţ atât de grijuliu cum era temutul om de arme) că Kereskényi „deşi este un om abil şi temerar, trebuie tot timpul controlat şi urmărit, fiind un 2 Eduardo Grendi, I Balbi. Una famiglia genovese fra Spagna e Imperio, Einaudi, Torino, 1997, p. 152. 10
