Virag, Paula (szerk.): 300 de ani de la colonizarea şvabilor dunăreni în comitatul Satu Mare (Satu Mare, 2012)
Kereskényi Sándor: Cavalerul rătăcilor ca artizan al pripăşirii. Narativa genealogică a unui nobil declasat de a începutul secolului al XVIII-lea
destul de raţional în organizarea acţiunilor sale, a încercat să facă o figură frumoasă de la bun început. Dornic să se revanşeze pe plan sentimental, dar şi ca un fost ofiţer de second ordre, era gata să dea dovadă de nişte facultăţi şi merite extraordinare (fie ele în realitate cu totul inexistente), devenind un abil şi totodată un servil factotum pentru un senior cutezător, pentru un om de ispravă, tenace dar lipsit de scrupule. Colonizarea: de la idei la fapte Istoria ne oferă cu generozitate tot ce îi cerem: justificări, legitimare, modele pentru individ şi colectivitate. Ea este prin excelenţă, cum bine se ştie, sau cum credem că ştim, învăţătoare a vieţii, magistra vitae. Dacă antichitatea nu putea trăi fără mituri fondatoare şi lungi narative genealogice, atunci sub egida unei modernităţi, bazate pe disoluţia relaţiilor feudale, se proliferează un raţionalism atotcuprinzător (pretinzând a fi precursorul iluminismului, dar în realitate fiind numai expresia unei minţi ştiinţifice strălucite, însă prihănite de experienţa lugubră a josniciei realităţilor cotidiene, ca în cazul foarte grăitor al lui Galileo Galilei), pragmatic, de un voluntarism cinic şi agresiv, pentru care narativa genealogică, cândva sacralizatoare, devine ceva profan şi utilitar. Această narativă, devenind un pretext pentru uzurparea privilegiilor, în relaţia Károlyi-Kereskényi nu este altceva, decât o simplă unealtă, folosită în comun de senior şi subaltern, pentru dobândirea unor obiecte demult râvnite de nişte caractere dubioase, hotărâte să învingă orice le stă în preajmă. Sándor Károlyi, mai întâi un persecutor vajnic al ţărănimii şi micii nobilimii protestante, apoi răzvrătit împotriva împăratului, în primii ani ai războiului civil apare deja ca un aliat de nădejde al lui Rákóczi. Până la urmă însă îl trădează pe principe şi încearcă să-şi fundamenteze noua sa carieră (de această dată nu militară, ci politică) prin acest act de un pragmatism real, dar de o moralitate foarte îndoielnică. Fostul comandant sperjur al curuţilor se simte încredinţat în vederea săvârşirii unui gest aproape incredibil: schimbarea voit autoritară şi silnică a raporturilor etno-confesionale legate de un teritoriu vast al Partiumului, înlesnind astfel pătrunderea ideologiei contrareformiste şi, de fapt, filogermane în „inima calvinismului maghiar sătmărean”. János Kereskényi, acest gentilom fără onoare, avid de o reabilitare rapidă prin asigurarea unor domenii îndestulătoare pentru a dobândi măcar un prestigiu de faţadă, îşi oferă serviciile contelui cu cea mai mare bucurie. Desigur, contele cu greu ar fi putut găsi pe cineva din rândurile nobilimii din Partiumul acelor vremuri (cu relaţii foarte organice într-ale calvinismului), care să-i cânte în strună în privinţa planificării şi săvârşirii colonizării şvabilor. Ideea, de altfel, era a camarilei vieneze, mai bine zis, a ministrului de stat şi a contelui arhiepiscop Leopold Karl von Kolonitz (Kollonich), care, încă în primii ani ai secolului al XVIII-lea, plănuia deja o mobilizare demografică masivă a maselor catolice spre teritoriile de est ale imperiului Habsburgic. Deviza contelui Kollonich „Faciam Hungáriám captivam, postea mendicam, deinde catholicam”9 corespundea de minune cu tendinţele germanizatoare ale unor personalităţi marcante de la Curte. Singurul impediment rămânea găsirea unor nobili maghiari care să participe la înfăptuirea unor asemenea planuri care, după cele spuse de un observator papal, în privinţa maghiarilor protestanţi era hotărât „vincere in glorium et áttéri sordidum arbitrabat”10. 9 Kalmár János, Kollonich bíboros kortársi jellemzése, in Tanulmánykötet a 60 éves Gebei Sándor tiszteletére. Acta Academiae Paedagogicae Agriensis. Nova Series Tom. XXXIV. Sectio Históriáé, Eger, 2007, p. 157. 10 Rákóczi Ferenc, Emlékiratai a magyarországi háborúról 1703-tól annak végéig, Osiris, 2004, p. 187. 13
