Virag, Paula (szerk.): 300 de ani de la colonizarea şvabilor dunăreni în comitatul Satu Mare (Satu Mare, 2012)
Kereskényi Sándor: Cavalerul rătăcilor ca artizan al pripăşirii. Narativa genealogică a unui nobil declasat de a începutul secolului al XVIII-lea
în realizarea unor asemenea „victorii glorioase” Sándor Károlyi s-a dovedit a fi un partener de nădejde, cutezător şi consecvent-urmărind scopuri personale şi interese individuale. Desigur, acestea erau mascate cu fraze catolic-patriotarde şi chiar umanitariste, contele devenind astfel şi un bun părinte al ţărănimii maghiare de pe domeniile sale întinse, totodată un binefăcător al şvabilor care sperau a dobândi nişte condiţii social-economice mult mai avantajoase decât cele posedate în ţara lor de baştină. Sándor Károlyi însă se declara un nobil maghiar solidar cu membrii clasei sociale din care facea parte, şi a cărei parte destul de însemnată se afla deja într-o totală stare de sărăcire în urma războiului. Un bun catolic maghiar, cum se declara János Kereskényi, se dedicase cu corp şi suflet urmăririi scopurilor preconizate de conte. El la rândul său se credea un artizan al pripăşirii şvabilor colonizaţi pe care îi trata în felul lui, deci cu o falsă modestie, sugerând celor din împrejur o atitudine catolic-umanitară, de bunăvoinţă grijulie, dorind să se facă neapărat simpatic mai ales în rândurile mai marilor celor colonizaţi, şi, desigur, în faţa preoţimii catolice germane şi maghiare. Astfel, János Kereskényi a trecut la o imitare aproape perfectă a atitudinii senioriale, deşi având la îndemână bani foarte puţini, contribuind deseori numai cu vorbe frumoase la ameliorarea stării coloniştilor. Nu trebuie să se uite, că în rândurile acestora se aflau şi câteva minţi mai luminate, cu o educaţie mai aprofundată, cunoscători ai marilor tendinţe ideologice ale vremii. Aceştia socoteau cu totul inadecvat atitudinea „umanitaristă” a contelui şi a iscoadelor sale. Dreptul la rezistenţă faţă cu suveranul legitim, dar nelegiuit (Hugo Grotius), rezistenţa faţă de uzurpator (Samuel Pufendorf) erau deja cunoscute, dar în acelaşi timp etichetate ca idei protestante. Teoria catolică despre servitutea voluntară (Etienne de la Boetie) sau teoria apărării inocenţilor şi a dreptului la ingerinţă (Francisco Suarez) erau însă adresate mai mult elitei culturale, capabilă să mediteze şi asupra consecinţelor aplicării lor11. Astfel, a rămas ca singur remediu bunăvoinţa clericilor, mai ales a acelora, care erau destul de curajoşi să articuleze responsabilitatea morală a părintelui spiritual11 12. Suferinţa zilnică a colonştilor a devenit o experienţă determinantă pentru călăuza lor. în aplanarea acestor conflicte uneori trecătoare sau vremelnice, alteori dureros de durabile János Kereskényi a jucat un rol important. Superficialitatea acestui personaj, spiritul său uşuratic s-a transformat treptat într-o specifică capacitate de mediere. Abilitatea medierii între cei suferinzi şi cei care puteau, într-un fel sau altul, a face ceva pentru ei, a constituit principala preocupare a călăuzei. Astfel, vara anului 1712, drumul lung parcurs cu coloniştii până în Sătmar a devenit pentru el drumul mult aşteptatei autoevaluări corecte şi reale. Ceea ce a fost viaţa sa anterioară a pierdut mult din contururile sale apăsător de naturaliste, ba chiar s-a spiritualizat rapid şi definitiv. Ceea ce a urmat în schimb, în viitorul apropiat, s-a deschis treptat, dezvelindu-şi orizonturile încurajatoare. Imaginarul individual al călăuzei s-a ancorat, în sfârşit, în apropierea unor ţărmuri liniştitoare, iar contesa Károlyi a preluat de la el cu o tandreţe tipic feminină, dar neaşteptat de prompt, grija căutătorilor de noul cămin şi de noua patrie. Astfel, pentru János Kerekényi s-au şi epuizat binefacerile genealogiei. Subtila ţesătură a imaginarului colectiv s-a rupt, iar întreaga-i încărcătură spirituală (registrul funcţional al narativei) s-a revărsat asupra pământului roditor al 11 Michel Senellart, Artele guvernării. De la conceptul de regimen medieval la cel de guvernare, Meridiane, Bucureşti, 1998, p. 263-268. 12 Vonház István, A szatmármegyei német telepítés, Palatino, Cluj Napoca, 1997, p. 281. 14
