Virag, Paula (szerk.): 300 de ani de la colonizarea şvabilor dunăreni în comitatul Satu Mare (Satu Mare, 2012)
Kereskényi Sándor: Cavalerul rătăcilor ca artizan al pripăşirii. Narativa genealogică a unui nobil declasat de a începutul secolului al XVIII-lea
falsificarea unor documente cheie folosite în cursul procesului intentat de Habsburgi împotriva contesei, în special, şi a familiei Báthori, în general. Această poziţionare a familiei de partea Habsburgică nu putea fi de lungă durată. Gáspár Kereskényi, majordomul cetăţii princiare de la Sárospatak, aruncându-se întrucâtva neatent în vâltoarea mişcărilor nobiliare anti-habsburgice, în cursul anului 1672 a fost executat datorită participării sale la complotul urzit împotriva Imperiului de familiile nobiliare Frangepán, Nádasdy, Rákóczi şi Wesselényi. Astfel, ajungem la János Kereskényi senior (1647-1710), care a fost de mai multe ori majordomul cetăţii din Léva (Levice, Slovacia), şi, îndeplinind această funcţie, şi-a declarat fidelitatea de-a rândul principelui transilvănean Mihály Apafi, împăratului Leopold I sau rebelului Francisc Rákóczi al II-lea. Deşi şi-a dat toată silinţa, luptând vitejeşte la Érsekújvár (Nove Zamky, Slovacia), asediul căreia fiind unul din evenimentele cheie ale războiului curuţo-lobonţ, n-a reuşit să-şi îmbunătăţească situaţia materială6. Mai trebuie precizat că în cursul războiului civil curuţo-lobonţ Farkas Kereskényi şi László Kereskényi, verii lui János au servit ca ofiţeri în rândurile curuţilor7, participând la campaniile din Nord - Vestul Ungariei şi săvârşind nenumărate fapte de arme, în urma cărora au fost decoraţi de mai multe ori, primul obţinând rangul de căpitan al cavaleriei (conducând însă în majoritatea cazurilor nişte pedestraşi înarmaţi cu furci şi coase), iar al doilea devenind colonel, îndeplinind şi diferite misiuni de diplomaţie militară ca bun cunoscător al limbii şi culturii germane. Comparându-se cu aceştia, János Kereskényi junior, la vârsta sa de 31 de ani (împliniţi în timpul tratativelor premergătoare Păcii de la Satu Mare), se putea considera un om fără de căpătâi, un fel de perdant al „luptelor frăţeşti” pentru redistribuirea unor privilegii nobiliare8. Pus pe fugă şi din cauza unor probleme legate de viaţa sa privată, tăgăduind pe deplin obârşia sa germano-latină, nemaivorbind deloc despre legăturile intime slave ale familiei sale, János Kereskényi s-a prezentat în faţa proaspătului conte Sándor Károlyi ca un patriot vrednic de admiraţie, care cu ani în urmă ar fi prevăzut caracterul naiv, neavenit, ba chiar şi sfârşitul catastrofal al campaniilor curuţe, dirijate cu un elan utopist de Francisc Rákóczi al II-lea. Toate acestea au fost confirmate cu ajutorul unei scrisori de referinţă, întocmită în mare grabă de László Kereskényi, care făcând oarecum haz de necaz, l-a caracterizat pe János junior drept clarvăzător, înzestrându-1 cu nişte calităţi aproape supranaturale. Fostul colonel şi diplomat, care, de altfel, cunoştea foarte bine realităţile strategice şi dedesubturile lor, n-a cutezat să facă nişte referiri vagi la unele presimţiri sumbre ale lui János, care pe parcursul războiului civil au devenit de-a rândul nişte fapte adevărate şi mai sinistre. Ne putem imagina foarte lesne, cam ce fel de sentimente l-au copleşit pe cel adresat, cunoscându-i foarte bine îndeletnicirile expeditorului. Contele Károlyi, deja un vieux routier într-ale politicii, magistru de minciuni bine chibzuite şi rostite la timpul potrivit, şi-a dat seama imediat de situaţia neajutorată a cavalerului rătăcitor, şi, fără a sta prea mult pe gânduri, şi-a înjghebat nişte planuri de folosire a unui străin ambiţios, dornic să se distingă din masa amorfă a muritorilor de rând, neavând însă nicio posibilitate de a-şi selecta mijloacele parvenirii. János Kereskényi, la rândul lui, ştiind foarte bine că se află în faţa unui senior de mare autoritate, dar totodată perfid şi viclean, temerar până la nesăbuinţă, însă 6 Kereskényi Dávid, A Kereskényi család története, 2011 (kézirat), p. 89. 7 Heckenast Gusztáv, Ki kicsoda a Rákóczi-szabadságharcban? Akadémiai, Budapest, 2005, p. 142-143. 8 Kereskényi, Op. cit. p. 91. 12
