Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)
Drăgan, Ioan: Studiu introductiv: Nobilimea românească din Transilvania - o problemă controversată în istoriografia română
Concomitent cu înnobilarea a avut loc şi un proces invers, de decădere din statutul nobiliar şi impunerea la obligaţii a acelor nobili care nu-şi puteau dovedi nobilitatea cu acte autentice. In urma examinărilor din Făgăraş sub principi multe familii boiereşti au fost trecute în rândul contribuabililor (aşa-numiţii "boieri căzuţi"), ceea ce s-a petrecut şi în secolul XVIII cu alţi nobili români, căzuţi victimă examinărilor habsburgice, aşa-numitele "producţionale". Alături de nobilii autentici, au existat în toată perioada medievală categorii seminobile, de obicei pe marile domenii, la curţi şi castele, de mici posesori, slujbaşi, militari a căror nobilitate era recunoscută numai în cuprinsul jurisdicţiei respective şi în cercul familiarilor respectivului potentat. Ei nu sunt nobili "ai ţării", chiar dacă uneori obţin privilegii direct de la suveran. Aşa au fost în secolul al XV- lea, spre exemplu, nobilii condiţionări de pe marele domeniu al Şiriei, de pe domeniul episcopiei din Oradea, unii cnezi şi nobili de pe domeniile cetăţilor. Aşa sunt cnezii de pe domeniul cetăţii Hunedoara, cărora Matia Corvin le-a confirmat libertăţile mai vechi la 1482, în baza cărora erau scutiţi de orice obligaţii în schimbul slujbei militare la cetate. 4. Dificultăţile abordării nobilimii româneşti. Cum vom constata mai jos din examinarea istoriografiei adiacente, nobilimea românească nu s-a bucurat de locul cuvenit elitelor medievale şi a suscitat opinii din cele mai diverse, chiar fundamental opuse, de la supralicitarea entuziast-romantică la negarea apartenenţei la istoria naţională. Istoriografia română modernă şi contemporană a evitat o abordare frontală şi curajoasă a acestui fragment important al istoriei nostre din Transilvania. Cauza principală a unei atare situaţii rezidă în însăşi existenţa ei specifică de-a lungul secolelor. Aparent, sintagma "nobilime românească" este o contradicţie în termeni. Nobilimea feudală e creaţia statului, iar statul este regatul ungar, nobilii în totalitatea lor fiind socotiţi mădulare ale "sfintei coroane", creaţi prin voinţa suveranului. Mai mult actele juridice de bază ale regatului ungar medieval se referă doar la nobilime în genere şi la stratificările ei ierarhice, fără conotaţii etnice distinctive. La fel, sistemul politic întemeiat pe unio trium nationum din Transilvania promovează principiul unei singure nobilimi, la care nobilii de alte origini decât cea maghiară sunt obligaţi a se alătura individual. Lăsând la o parte faptul că legiuirile unui stat compozit şi opresor sunt totdeuna opresive şi exprimă mai degrabă aspiraţia de unitate decât realitatea ei, observăm că nobilimea românească a reuşit totuşi să se individualizeze prin ponderea ei numerică, în unele jurisdicţii având chiar majoritatea, prin virtuţile militare de excepţie, prin particularităţi numeroase de ordin juridic, cultural şi confesional, care o deosebeau de 9
