Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)
Drăgan, Ioan: Studiu introductiv: Nobilimea românească din Transilvania - o problemă controversată în istoriografia română
nobilimea maghiară. în numeroase documente ea apare în nume etnic: nobiles valachi, iar în veacurile deşteptării naţionale, cea mai numeroasă parte a ei a părăsit "naţiunea politică" nobiliară, care se confundase cu naţiunea maghiară, pentru a adera la mişcarea naţională românească. Inexistentă din punct de vedere politic, semnificativă numeric în doar câteva comitate şi districte, marginală şi marginalizată, deposedată succesiv de vârfurile sale asimilate nobilimii maghiare, nobilimea românească n-a reuşit niciodată să se ridice la un rol semnificativ în viaţa politică a ţinuturilor de dincoace de Tisa. Ca emanaţie a unui popor cucerit şi aservit în cea mai mare parte, mai târziu exclus prin lege din viaţa politică şi confesională a Transilvaniei, nobilimea românească s-a situat congenital în acel spaţiu marginal, de contact între două lumi care se excludeau reciproc, fiind obligată în cele din urmă să aleagă între afirmarea socială, cu preţul final al deznaţionalizării şi între marginalizarea oferită de condiţia de mică nobilime, mereu ameninţată de spectrul declasării. într-un stat străin, creaţie a nobilimii maghiare, guvernat de principiul unităţii nobilimii create de "Sfânta coroană" (una et eadem nobilitas), nobilimea română este ea însăşi în fond o creaţie a acestei "forme străine" în expresia lui Nicolae Iorga şi a păstrat permanent pecetea acestei condiţii. Nici în regatul feudal al Ungariei, nici în principatul ardelean de mai târziu întemeiat pe sistemul celor trei naţiuni şi patru religii recepte, nobilimea română nu s-a putut afirma ca entitate, fiind obligată, în secolul al XVIII-lea chiar prin lege, a se alipi naţiunii nobiliare maghiare din jurisdicţia căreia aparţinea. Sub aspect material, în majoritate covârşitoare nobilii români aparţin micii nobilimi, de o sesie, fără iobagi sau chiar fără pământ, stării militare şi slujbaşilor, expuşi permanent nu numai vexaţiunilor marii nobilimi, ci şi primejdiilor declasării, cu ocazia repetatelor cercetări ale nobilităţii din vremea principilor şi cu deosebire din secolul al XVIII-lea. Un element important care a diminuat impactul social al nobilimii române a fost divizarea ei între cele două entităţi politice distincte: Ungaria propriu-zisă, în care se încadrau Banatul, Maramureşul şi celelalte comitate vestice şi Transilvania, din care făceau parte Haţegul, Făgăraşul şi Chioarul. Această separaţie politico-administrativă, anulată parţial doar în epoca principatului autonom prin alipirea unor "părţi" vestice la Transilvania istorică, împreună cu relativa autarhie şi izolare a jurisdicţiilor medievale, au diminuat mult posibilităţile de afirmare unitară a nobilimii române. în viaţa politică şi socială a Transilvaniei şi Ungariei ea n-a putut depăşi niciodată condiţia unui fenomen local şi marginal. Marginală a fost şi raportarea ei la corpul naţional, de care s-a înstrăinat treptat. Acest fenomen, de conţinut şi forme diverse, după timp 10
