Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)

Drăgan, Ioan: Studiu introductiv: Nobilimea românească din Transilvania - o problemă controversată în istoriografia română

regatului Ungariei, care a reuşit să obţină recunoaşterea oficială a statutului nobiliar sau a fost ridicată la acest statut de către suveranii succesivi ai acestor teritorii: regii Ungariei, principii Transilvaniei şi împăraţii Austriei. Vreme de peste cinci secole, între al XIV-lea şi al XIX-lea, în funcţie de timp şi loc, nobilimea românească a fost o realitate incontestabilă a istoriei noastre şi, concomitent, o componentă a clasei feudale, destul de mozaicate de altfel, din cele două entităţi statale. în această accepţiune, restrânsă, ea a fost o creaţie a suveranilor sus-numiţi, o "formă străină" cum spunea Iorga, maghiară sau austriacă, în care s-a desfăşurat evoluţia istorică a unui fragment important din poporul român.

într-un sens mai larg, putem utiliza acelaşi termen şi pentru a cuprinde cnezii şi voievozii, cu alte cuvinte feudalitatea românească preexistentă cuceririi maghiare, stăpânitoare de pământ şi supuşi, cu autoritate juridică şi militară asupra celorlalţi români. La adăpostul autonomiilor sale administrativ-teritoriale şi a instituţiilor proprii, în dependenţă directă de suveran prin intermediul unor dregători teritoriali ai săi, cnezimea din anumite regiuni favorizate a evoluat în forme proprii ca o clasă feudală specific românească, în cadrele largi şi tolerante pentru diversitate ale regalităţii arpadiene. Ea nu a avut dificultăţi majore în a se alătura nobilimii regatului în urma actelor de danie ale Angevinilor şi Corvineştilor din secolele XIV-XV, întrucât şi până la acel moment stăpâneau moşiile şi supuşii, cum susţineau ei înşişi, "ca şi ceilalţi nobili" (aci instar ceterorum nobilium), dar fără acte. Recunoaşterea nobilităţii le aducea nu numai garanţia, teoretic perpetuă, a proprietăţii şi a libertăţii juridice, dar oferea posibilitatea împărtăşirii din privilegiile nobiliare, îndeosebi cele de ordin juridic şi fiscal. în pragul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XV-lea cnezimea ca şi clasă feudală încetează practic să mai existe, transformată fiind integral în nobilime românească, după mai bine de un secol de existenţă distinctă a ambelor categorii1. De la Mafia Corvin şi până la dispariţia ei prin reformele care au urmat revoluţiei democratice de la 1848, singurul termen generic corect pentru această clasă este acela de nobilime românească, chiar dacă îndeobşte se utilizează şi termenii specifici ai categoriei sociale şi funcţiei din care provin: cnez, voievod, boier, puşcaş, grănicer ori a tipului actului de înnobilare: armalist, însoţiţi uneori pentru întărire de adjectivul "nobil".

3. Tipologia şi etapele dezvoltării nobilimii româneşti. Din punct de vedere istoric şi metodologic, având în vedere amploarea dezvoltării ei teritoriale şi temporale, se impune în mod necesar delimitarea clară a unor etape şi tipuri existente în dezvoltarea nobilimii 3

3 Vezi studiul nostru Cnezi şi nobili români în vremea Corvineştilor, în cuprinsul acestui volum.

6