Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)
Drăgan, Ioan: Studiu introductiv: Nobilimea românească din Transilvania - o problemă controversată în istoriografia română
române din Transilvania. Ele pot fi tot atâtea posibilităţi de cercetare parţială, segmenţială a acestei mari teme de istorie socială medievală. Acest lucru s-a realizat de altfel de către unii dintre istoricii marilor sinteze sau cei care au abordat global fenomenul. loan Cavaler de Puşcariu, găseşte la originea nobililor români următoarele categorii de funcţii şi titulaturi: voievozii, banii Severinului, comiţii, cnezii, boierii, castrensii, puşcaşii şi nobilii creaţi după modelul austro-gennan (conţii, baronii şi armaliştii)4 5, cărora le şi acordă pagini distincte în lucrarea sa. A.D.Xenopol distinge pentru evul mediu trei instituţii (aşezăminte) sau categorii distincte: nobilimea română, voievozii şi cnezii'' şi exemplele ar putea continua. Nobilul fiind, prin definiţie, al ţării, creaţie a suveranului, distingem, prin urmare, o nobilime creată de regii Ungariei până la 1540, de principii Transilvaniei între 1541-1691, de împăraţii habsburgi, în calitatea lor de (mari) principi ai Transilvaniei, respectiv, de regi ai Ungariei pentru Banat şi Partium, în perioada 1691-1867. între cele trei etape istorice ale existenţei nobilimii româneşti sunt anumite diferenţe notabile, pe care aici ne îngăduim doar a le sugera. în prima etapă nu avem de-a face cu înnobilări propriu-zise, ci, mai degrabă, cu o recunoaştere a nobilităţii. Nu am întâlnit, cel puţin până la 1514, o singură situaţie de înnobilare a unui iobag român. Toţi nobilii şi voievozii români care obţin acte de proprietate sunt confirmaţi în stăpânirea lor, ereditară, deţinută în virtutea dreptului cnezial, fără act scris. Ei o stăpâneau la fel cum nobilii îşi stăpâneau posesiunile lor şi prestau serviciul militar individual, la fel cu aceştia, deci exercitau două atribute fundamentale ale nobilităţii. Cnezii şi voievozii constituiau, în fapt, nobilimea străveche a ţării (Uradel), pe care noua stăpânire, incapabilă a o elimina cu totul, se străduieşte să o asimileze juridic cu nobilimea de drept a regatului - un proces cunoscut în majoritatea statelor feudale incipiente din Europa. Situaţia boierilor făgărăşeni este şi mai limpede: ei erau deja nobili recunoscuţi, boieri ai Ţării Româneşti, din cadrul căreia făcuseră parte până la jumătatea secolului al XV-lea. în cazul lor este cu atât mai mult vorba de o confirmare, de o recunoaştere a nobilităţii, însă, la fel ca în cazul cnezilor, nu o echivalare automată şi în totalitate, ci selectiv, la discreţia suveranului şi a marilor săi dregători. Teritorial, nobilimea românească a acestei prime perioade este răspândită în Maramureş, Banat (Severin, Caraş, Timiş), Hunedoara, mai ales districtul Haţeg, districtul Făgăraş, unde are chiar majoritatea numerică şi se 4 Date istorice despre familiile nobile, I, p.XII-XVII. 5 Istoria românilor, ediţia a IV-a. vol. I, p. 329-337. 7
