Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)
Ioan-Aurel Pop: Elita românească din Transilvania îj secolele XIII-XIV
în toată Europa de atunci şi se face prin "roire" (un cnez sau fiu de cnez, însoţit de câteva familii, părăseşte vatra unui vechi sat - suprapopulat, cu pământul arabil secătuit etc. - pentru a se aşeza în vecinătate, fondând o nouă aşezare). Când se întemeia o aşezare nouă cu locuitori veniţi de la distanţe mari, aceştia se numeau hospites, dar nu se cunoaşte nici un caz de "oaspeţi" români. Se cunosc însă, câţiva cnezi întemeietori de sate în Haţeg, dar în Maramureş nu este menţionat nici unul45. între cnezii de sat şi cei de vale, ca şi între aceştia toţi şi voievozii lor existau anumite legături greu de surprins astăzi, dar care amintesc de vasalitate. 8. Consideraţii finale Caracteristicile schiţate mai sus arată că acei cnezi care au reuşit săşi păstreze cnezatele până 1300 aveau toate atributele unui feudal ungar, mai puţin actul de donaţie regală şi calitatea de catolic. Cel mai important atribut era stăpânirea ereditară asupra cnezatelor. De aceea, până la rigorile impuse de Angevini, au fost uşor de echivalat cu elita nobiliară a regatului. După 1300 mai ales, mulţi cnezi au fost obligaţi la adaptare, pentru a supravieţui ca stăpâni. Primul pas al adaptării era obţinerea actului scris de donaţie regală pentru stăpânirile lor. Până la 1366, destui cnezi reuşiseră acest lucru, încât regele Ludovic I echivalează mărturia acestora la judecată cu mărturia unui nobil46. Alţii, ajunşi sub stăpânirea unor feudali, decăzuseră la situaţia oamenilor de rând, păstrând totuşi formal o anumită preeminenţă, dovedită de faptul că erau asimilaţi cu primarii satelor (viliid). Evident, mai erau încă destui cnezi (şi voievozi) în secolul XIV rămaşi în afara instituţiilor oficiale ale regatului, cnezi care stăpâneau pământul în virtutea dreptului vechi românesc şi cnezial şi care nu aveau nici un document de confirmare. Din punctul de vedere al societăţii locale, toţi erau egali, fiind consideraţi o categorie superioară. Numai relaţiile diverse cu oficialitatea şi imixtiunile acesteia i-au diferenţiat. Cu timpul, cnezii confirmaţi prin diplomă, aducând în continuare "fidele servicii", mai ales militare, puterii centrale (regelui, voievozilor Transilvaniei şi dregătorilor lor), au ajuns să primească noi posesiuni şi funcţii, să dobândească noi avantaje şi să intre chiar în rândurile 45 R. Popa, Ţara Maramureşului, p. 147. 44 DRH, C, voi. XIII, p. 159-165. 52
