Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)

Ioan-Aurel Pop: Elita românească din Transilvania îj secolele XIII-XIV

nobilimii mari (ca Drăgoşeştii, Hunedoreştii) şi mijlocii (precum Cândeştii, Dolhenii, Bizereştii, Gârliştenii). Dar cei mai mulţi dintre aceia cu diplomă au rămas mici feudali (unii nobili de o sesie), la nivelul satelor lor, cu statut formal de nobil, dar cu situaţie materială precară. Cei din prima categorie, care au urcat în ierarhie, în timp, s-au catolicizat şi maghiarizat, iar cei rămaşi în sate ca mărunţi proprietari, în mare măsură, şi-au conservat etnia şi confesiunea. Desigur, procesul nu a fost liniar şi lipsit de convulsii. Cnezii (voievozii) aserviţi fără voia lor şi excluşi din funcţii şi-au adunat oamenii (comunitatea) şi au încercat să-şi recupereze bunurile, au organizat revolte locale. Unii, ca aceia din Făgăraş (circa 1290) şi Maramureş (circa 1342- 1363), au pus la cale adevărate răzvrătiri armate şi, când nu au mai putut rezista în ţările lor tradiţionale, au trecut munţii, impulsionând spre independenţă noi structuri politice ridicate din sânul propriului lor popor.

In urma acestor fapte şi evoluţii, era clar că elita românilor nu mai putea alcătui o stare, adică o grupare privilegiată în nume etnic, aşa cum făcuseră şi erau pe cale să facă saşii, secuii şi nobilii. O stare se baza pe privilegii globale, or românii, popor supus prin cucerire şi ortodox, nu au primit niciodată aşa ceva. Românii au resimţit acut necesitatea de a avea o stare (ordin) în nume etnic ("naţiune"), deoarece aceasta era regula în Transilvania, dar nu au fost lăsaţi să urmeze o astfel de cale. Elita românilor - admisă o vreme tacit ca parte alcătuitoare de stat (alături de nobili, saşi şi secui) - era compusă din cnezi proprietari de pământ, dar fără acte de donaţie (fiindcă pământul era deţinut în virtutea dreptului cutumiar, nu a dreptului regelui) şi nepalul ici. Ieşirea din impas părea să fie obţinerea de diplome şi catolicizarea, dar aceste scopuri nu erau uşor de realizat (unii cnezi pierduseră şansa diplomei, prin pierderea cnezatelor), nu erau la îndemâna oricui şi nu erau dorite de toţi (mai ales renunţarea la ortodoxie). Pe de altă parte, cei care reuşeau să intre pe traiectoria înnobilării (şi, eventual, a catolicizării) nu mai funcţionau ca elită în numele românilor, ci treceau în starea nobiliară. Fiindcă grupul cnezilor înnobilaţi a fost destul de mare, fiindcă el şi-a adus o contribuţie marcantă la apărarea ţării în faţa atacurilor turceşti şi datorită unor împrejurări noi din secolul XV, s-a vorbit un timp în Transilvania despre un segment special al nobilimii, numit românesc (nobiles Valachi), dar el nu a mai putut forma niciodată o stare distinctă (ca elită politică). Practic, românii au rămas fără elită globală recunoscută în evul mediu ca stare (naţiune). Totuşi, elita lor locală, la teritoriu, nerecunoscută oficial şi neacceptată în adunările de stări, a fost alcătuită din preoţimea

53