Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)

Ioan-Aurel Pop: Elita românească din Transilvania îj secolele XIII-XIV

jumătate a secolului XII)41. De asemenea, elita românească avea curţi cneziale corespunzătoare capelelor menţionate şi ridicate din lemn şi apoi de piatră şi de zid; există şi cetăţi de familie sau tumuri-locuinţă, ce reflectă cu mult înaintea documentelor starea social-economică superioară a categoriei cnezilor4'. în plus, cnezii din secolele XIV-XV, fiind urmaşii acelor români care în secolul XIII aveau aparatul lor de război şi participau la campanii, au şi atribuţii militare. Cu timpul se impune regula, pe baza tradiţiei, ca ei, cnezii, să servească în oastea regelui fiecare cu "o lance" (călăreţ greu înarmat, cu lance şi flamură, plus suita sa formată din câteva persoane).

Despre natura stăpânirii cneziale originare, datele sunt puţine, deoarece mărturiile provin din perioade mai târzii, când această stăpânire era contaminată cu elemente exterioare. Totuşi, actele vorbesc despre cnezate confirmate "cu toate acele libertăţi, drepturi, imunităţi şi obiceiuri de care au avut parte ceilalţi cnezi" (cum omnibus hisdem libertatibus, iuribus, immunitatibus et consuetudinibus quibus alii kenezii usi fiierunt)43, din vechime (ab antiquo). Este greu de spus exact ce incumbau toate acestea, însă se ştie că cnezii, înainte de a avea diplome, îşi stăpâneau deplin cnezatele, pe care le lăsau moştenire, le împărţeau, le schimbau între ei, le vindeau etc. Există procese judecate de adunările cneziale, în cadrul cărora părţile îşi dispută sau îşi împart drepturi patrimoniale, pentru care mărturisesc că nu au şi nu au avut documente44. Spre deosebire de dreptul feudal occidental (dar similar cu situaţia din dreptul feudal ungar), feudalii români nu cunoşteau primogenitura, ceea ce însemna că toţi moştenitorii masculini se bucurau de drepturi egale. Astfel, un cnez cu cinci fii lăsa cnezatul său celor cinci urmaşi care aveau să-l posede în indiviziune (devălmăşie), câtă vreme drepturile fiecăruia nu erau "alese" sau nu se precizau pe teren. La fel procedau şi clanurile nobiliare maghiare. De aceea, de multe ori proprietatea s-a fragmentat, un cnez ajungând să aibă drepturi asupra unei pătrimi, optimi sau şaisprezecimi dintr-un cnezat. Drepturile de stăpânire ale cnezilor vin din vechime, probabil din finalul etnogenezei românilor. Ele nu decurg decât incidental din întemeierea de sate, care, de altminteri, este un fenomen firesc

41 R. Popa, Ţara Haţegului, p. 157,225-247.

4! Ibidem, p. 159,214-225.

431. Mihályi, Diplome maramureşene din secolul XIV-XV, Sighet, 1900, p. 64.

44 Vezi Ioan-A. Pop, Instituţii, passim.

51