Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)

Ioan-Aurel Pop: Elita românească din Transilvania îj secolele XIII-XIV

au fost obligaţi să se supună geografiei şi altor împrejurări, orientându-se spre Bizanţ, în ciuda amintirii Romei şi a limbii neolatine pe care o vorbeau. Dacă întreg spaţiul Dunării Mijlocii şi de Jos a fost o vastă zonă de interferenţe şi de variate influenţe, cu atât mai mult a avut această particularitate Transilvania, unde instituţii şi realităţi de model apusean s-au suprapus direct peste cele răsăritene.

2. Nobilimea din Ungaria

Elita, în lumea medievală din Regatul Ungariei, s-a numit generic nobilime (nobiles), indiferent de extracţia sa laică sau bisericească. Evident, nobilimea nu a fost niciodată un grup omogen şi cu atât mai mult în perioada sa de început*. Erau diferenţe notabile între baronii, care participau la conducerea ţării şi micii nobili, posesori doar ai unui singur lot. Nobilimea ungară, după tradiţie, s-a format din fruntaşii originari ai ginţilor descălecătoare, înstăpâniţi peste mari posesiuni, din slujitorii regali (,serviertes regis) - iniţial, categorie modestă de oameni liberi, emancipaţi cu timpul de sub tutela comiţilor - şi din iobagi ai cetăţilor (iobagiones castiî), conducători locali cu funcţii de comandă în fortificaţiile regale şi în teritoriile aparţinătoare, echivalaţi cu slujitorii din punct de vedere social. în Transilvania însă, nobilimea era urmaşa oamenilor liberi aflaţi în serviciul regal sau ajunşi să fie consideraţi pe parcurs într-o asemenea postură (şi nu urmaşa directă a fruntaşilor ginţilor originare, care se dizolvaseră în mare măsură până la supunerea "ţării de peste pădure"). Pe tot parcursul evului mediu (şi ulterior), grupul nobiliar, devenit la un moment dat stare (ordin), sa îmbogăţit cu noi elemente, foarte variate ca origine etnică, situaţie materială şi chiar apartenenţă confesională. în linii mari, erau consideraţi nobili cei care posedau un domeniu (pământ şi supuşi) şi care participau la campanii militare, aflându-se sub jurisdicţia imediată a regelui (de la care îşi şi primeau, iniţial condiţionat, domeniul). însă calitatea esenţială a nobilului era stăpânirea funciară, de aceea termenul de nobil era sinonim cu cel de 2

2 Vezi Charles d’Eszlary, Histoire des institutions publiques hongroises, vol. I-Il, Paris, 1959- 1963; Erik Fügedi, Kings, Bishops, Nobles and Burghers in Medieval Hungary, Londra, 1986; Elemer Mályusz, A: Erdély társadalom a középkorban. Budapesta, 1988; Stefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj-Napoca, 1986.

37