Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)

Marius Diaconescu: Postfaţă

Nobilimea românească din Transilvania poate fi surprinsă la mai multe nivele ale structurilor nobiliare. O clasificare poate fi făcută în funcţie de tipul de nobilitate şi după locul deţinut în ierarhia socială.

Statutul de nobil era dobândit prin mai multe căi, în diferite epoci istorice. Pentru a sublinia importanţa modului de înnobilare vom folosi termenul de tip de nobilitate. In funcţie de aceasta se deosebesc trei categorii principale care la rândul lor pot fi detaliate:

1. Feudalitatea originară, specifică societăţii medievale timpurii româneşti, formată din cnezi şi voievozi. Statutul ei se transformă în sec. al XIV-lea şi prima jumătate a sec. următor. O parte accede în tipul unnător de nobilitate, iar alta se va pierde în masa ţăranilor liberi sau aserviţi. Importanţa strategică a regiunii în care trăiesc, nivelul avansat de organizare a societăţii locale în entităţi prestatale, precum şi evoluţia imperativelor militare ale regatului Ungariei sunt premisele transformării acestei feudalităţi.

2. Nobilimea donatară, formată prin înnobilarea cnezilor şi voievozilor în sec. XIV-XV. Donarea, mai bine zis recunoaşterea vechilor proprietăţi de către regalitate şi conferirea diplomelor de donaţie îi conferă acest statut. Dacă în perioada respectivă formează un contingent important în structurile sociale ale regatului maghiar, în secolele următoare se va pauperiza treptat. Cauzele ecestei pauperizări sunt în principal sistemul de moştenire al proprietăţii familiale, care permite divizarea şi ieşirea din indiviziune, precum şi uzurparea dreptului de proprietate de către magnaţi. Nobilimea donatară se împarte cel puţin în două subramuri:- nobilime cu nobilitate deplină (ca de exemplu nobilii din Giuleşti, Dolha, Bedeu, etc. din Maramureş)- nobilimea condiţionată, grevată de anumite obligaţii faţă de o cetate (sau cămara de sare în Maramureş). Dreptul de proprietate asupra posesiunii nu era deplin (de exemplu nobilii din Ieud, Moisei, Săcel, etc. în Maramureş). Ea va fi şi prima care îşi va pierde proprietăţile în favoarea magnaţilor uzurpatori.

3. Nobilimea armalistă, înnobilată prin acordarea de diplome cu blazon, dar fără conferirea de posesiuni. In secolul al XVI-lea sunt puţini români înnobilaţi astfel. Ei sunt de obicei familiari ai comiţilor sau altor magnaţi, care ca răsplată a serviciilor aduse, intermediază la suveran acordarea blazonului. Creşterea accelerată a numărului românilor armalişti va avea loc în special în perioadele de criză din secolul al XVI-lea. Sunt înnobilate grupuri compacte, care erau arondate pe lângă o cetate. Rolul

293