Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)
Drăgan, Ioan: Studiu introductiv: Nobilimea românească din Transilvania - o problemă controversată în istoriografia română
Insistăm tocmai asupra acestei caracteristici, întrucât ea va înrâuri şi asupra unei problematici de istorie ardeleană ca aceea în discuţie. în acest sens ni se par revelatoare aserţiunile programatice ale lui Nicolae Iorga din Introducerea la volumul I din Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria (1915), pentru care obiectivul central al demersului său îl constituie numai factorii adânci şi principali ai vieţii noastre naţionale, "idealul românesc, interesele româneşti şi tendinţele naţionale ale acestui popor"44. Deşi această limitare ar exclude orice preocupare a istoriografiei româneşti pentru nobilimea românească din Ardeal, în lucrările sale Iorga nuanţează şi adesea infirmă asemenea opţiuni teoretice tranşante. în prima sa sinteză Istoria poporului român (Geschichte des Rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen), apărută la Gotha în 1905, constată că nobili se găseau şi printre români chiar de la 1291 şi că în secolul al XV-lea sunt pomeniţi anume "Wolachy nobiles", aflători până târziu în Haţeg, Banat şi Ţara Secuilor45. Istoricul stăruie asupra rolului militar al românilor sub Sigismund de Luxemburg, în timpul căruia, graţie acestui rol, ei încep din nou, după căderea de la mijlocul secolului al XIV-lea, să joace un rol şi să urce mai sus pe scara politică şi socială, iar împăratul - rege le restituie vechile libertăţi călcate de Ludovic cel Mare46. Luptele cu turcii au dat posibilitatea "de a ajunge la faimă unui mare număr de milites români şi de vitézi valahi" şi Iorga citează câteva exemple din Banat şi Haţeg, primul fiind desigur Iancu de Hunedoara47. El reproduce fără comentarii, pentru prima oară într-o sinteză de istorie naţională, un izvor italian care prezintă românii din Transilvania ca pe o componentă distinctă a oştilor regatului ungar, specializaţi în luptele cu turcii şi ataşaţi de casa Corvineştilor48 *. Istoricul constată în mod just că rolul militar al românilor ardeleni se relevă mai cu seamă în actele de danie, decât în cronicile interne ungureşti succinte şi părtinitoare. Această primă sinteză a lui Iorga, opusă în concepţie, nu o depăşeşte pe cea a dascălului său Xenopol în privinţa problematicii sociale ardelene. Mai mult, ea nu utilizează nici cele două studii excepţionale ale colegului său loan Bogdan, deja publicate în momentul sintezei: Originea voievodatului la români şi Despre cnejii români4''. 44 N.Iorga. Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria. vol.I, Bucureşti. 1915, p.5-6. 4' Idem. Istoria poporului româneştediţie Georgeta Penelea), Bucureşti, 1985. p. 194-195. “ Ibidem. p.259. 47 Ibidem, p.260 şi urm. 48 Ibidem, p.294; Iorga, Acte şi fragmente. III, p. 101 -102. Jg în loan Bogdan, Scrieri alese (ediţie G.Mihăilă), Bucureşti, 1968, p. 165-179, respectiv, 180-206. 21
