Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)

Ovidiu Pecican: Lecturile istorice ale nobililor maramureşeni (sec. XIV-XV)

lecturi care să răspundă nevoilor imaginarului5. El greşeşte, desigur, considerând că această nevoie imperioasă, fără de care sufletul omenesc e de neconceput, a apărut abia în acest secol târziu, care punea capăt evului mediu românesc şi care în apus era unul al începuturilor modernităţii. Pe de altă parte însă, Iorga arăta că personajul principal al Alexandriei şi cea care stârnise războiul troian, Elena, au slujit drept modele multor personaje ale istoriei româneşti din acest secol (Alexandru Lăpuşneanu, Alexandru Aldea, Alexandru Mircea; respectiv Elena Ecaterina Rareş)6, opţiune deloc sigură7, dar indicând, în orice caz, publicul naraţiunilor despre Alexandru cel Mare şi confruntarea de la Troia în rândul principilor. Dacă, deci, în secolul XVI în Moldova şi Ţara Românească Iorga îi vede pe cititorii Alexandriei şi Războiului Troadei la curte - ceea ce şi explică, pare să o spună, traducerea celor două cărţi în româneşte acum, în secolul acesta -, cine citea în Transilvania asemenea cărţi în aceeaşi vreme?

Nu e uşor de răspuns, pentru că documentaţia în legătură cu circulaţia cărţii manuscrise în mediile româneşti din principat nu e foarte bogată. Ştim însă cum stăteau lucrurile ceva mai târziu şi ceva mai devreme.

Cel mai vechi manuscris conţinând tălmăcirea Alexandriei - operă a unui cărturar rămas necunoscut - datează din 1620, copistul fiind

5 Ibidem, p. 40-41. Iată cum explică autorul această nevoie: “în orişice suflet omenesc este un colţ rezervat lucrurilor extraordinare şi minunate. Sufletul omenesc se satisface cetind aventura sau creând-o; de cele mai multe ori este mai bine să o ceteşti decât să o creezi, fiindcă, cetită, aventura se prezintă bine, iar trăită, ea are de multe ori urmări neaşteptate, necorespunzătoare cu speranţa cui ô porneşte. Dar nu este suflet omenesc care să se mulţămească numai cu ceea ce este şi nu trebuie socotită rău dorinţa aceasta după ceva mai presus decât existenţa şi tot ce existenţa poate da. [...] Ei bine, dorinţa aceasta a sufletului omenesc de a nu fi asfixiat de o viaţă coborâtă uneori de nevoile practice până la trivialitate ne duce spre căutarea aventurii. Fiecare epocă o caută".

6 Ibidem, p. 43-44.

7 Prototipul atâtor “Alexandru” putea fi şi tradiţia domnească de la Suceava, unde primul care a purtat acest nume a fost domnitorul înregistrat de istorie ca fiind “cel Bun”. în ce o priveşte pe Elena, patroana ei e plauzibil să o vedem în sfânta omonimă care, alături de împăratul Constantin cel Mare - sanctificat şi el - a făcut din creştinism religia oficială a Imperiului roman. Aceasta nu exclude teoria lui N. Iorga despre importanţa modelului livresc prestigios în adoptarea unei onomastici princiare. Doar atât, că ea trebuia mai întâi verificată pe cât de sistematic e posibil.

178