Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)
Ioan Haţegan: Banatul la 1478. Sinteza vieţii economice, politice şi militare a unui ţinut într-un an de răscruce al istoriei sale
cu o stare economică şi socială afectată grav de desele incursiuni otomane. De la moartea lui Iancu de Hunedoara situaţia militară se degradează continuu, fără ca urmaşii să reuşească cât de cât acţiuni notabile. Comitatele în care este împărţit Banatul sunt: Timişul (cel mai întins), Caraşul, Cuvinul, Cenadul, Aradul şi Torontalul. Peste partea sudică a Timişului se suprapune parţial Banatul de Severin, ale cărei limite teritoriale nu sunt cunoscute cu precizie nici astăzi. Banul de Severin, până spre mijlocul secolului al XV-lea, şi corniţele de Timiş - cu precădere după 1400 -, sunt cei doi demnitari care conduc întreaga activitate a Banatului; rolul banului de Severin scade mult după Iancu de Hunedoara. întrucât corniţele de Timiş deţine - cu foarte scurte întreruperi - şi funcţia de comandant al trupelor sudice regale, îşi sobordonează în fapt toate celelalte comitate bănăţene, inclusiv Banatul de Severin. Jurisdicţia sa se extinde şi asupra Bacskăi din Jugoslavia de azi, ca şi asupra Bihorului şi a unor zone nord-mureşene din Ungaria de azi. Exemplul unor comiţi ca Filippo Scolari, Ştefan Rozgony, Iancu de Hunedoara, Mihail Szilagyi, Petru Socol, Pavel Chinezu este ilustrativ pentru modul în care funcţia de comite de Timiş se ridică printre cele mai însemnate de la curtea regală. Economia bănăţeană este tipică orânduirii feudale, în care fiecare comunitate sătească îşi produce în general toate cele necesare traiului, iar schimbul de produse este incidental, doar pentru cele ce lipsesc din zonă. în comparaţie cu alte ţinuturi româneşti, procesul de feudalizare este mai avansat în zona de câmpie şi colinară, unde sunt atestate deja mari proprietăţi funciare. Zonele de munte nu permit formarea acestor mari domenii, dar mai ales datorită prezenţei districtelor româneşti privilegiate sau neprivilegiate. Ocupaţiile principale erau agricultura, pescuitul, păstoritul, meşteşugurile casnice, săteşti şi orăşeneşti, mineritul şi spălatul aurului din râuri. Nivelul destul de scăzut al forţelor de producţie face ca meşteşugurile să fie încă destul de slab dezvoltate. Uneltele agricole nu permit o dezvoltare intensivă a culturii plantelor, iar surplusul de produse existent deja nu este valorificat pe scară largă pe piaţă. Tehnica cultivării pământului se baza pe: lăzuirea pădurilor, desţelenirea pământurilor virgine şi asolament. Ultimul este o cucerire relativ recentă a agriculturii medievale fiind introdus aici abia prin secolul al XIV-lea; se practică asolamentul bienal şi trienal. Primele două metode enumerate sunt 156
