Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)
Adrian Andrei Rusu: Nobilimea Românească şi biserica în secolul al XV-lea
acordul lui loan de Hunedoara pentru a fî prins, l-a expediat la Roma, pentru a fi acolo lămurit în legătură cu unirea florentina. După unele informaţii, loan de Caffa a fost trimis înapoi de la Roma, după ce operaţiunea de “convertire” se făcuse. în sfârşit, la capătul călătoriei sale, loan de Capistrano a ajuns în Mănăstirea franciscană de la Haţeg. De la acea vizită nu s-a păstrat absolut nici un fel de ecou, în afara unei scrisori datate de el acolo, dar care nu are nimic cu Haţegul. După părerea noastră, în punctul terminus al voiajului său, Capistrano a realizat natura nedogmatică a raporturilor dintre catolici şi ortodocşi, esenţa pe care o va proclama făţiş în discursurile ţinute la asediul Belgradului: în faţa necredincioşilor păgâni, era important ca frontul creştin fie unitar. Şi-a făcut loc însă un alt fenomen: acela al colaborării directe a feudalilor locali cu forurile catolice. Interesau în primul rând locurile de adeverire, acolo unde trebuiau să ajungă toate poruncile regale de cercetare a stării reale a pământurilor care urmau să fie înzestrate cu titluri de stăpâniri nobiliare. Primii oameni ai capitlului din Alba Iulia au sosit în Haţeg timid, prin 1404. Apoi, un timp oarecare, înregistrăm doar haţegani ajunşi în cetatea mureşană. După 1440 prezenţa capitulărilor din Alba Iulia devine atât de curentă, încât unii membri ai comunităţii notariale “se specializează” de-a dreptul pentru Haţeg. Ei sunt pregătiţi nu numai să cunoască geografia locurilor, dar şi limba română. Peste toate însă, vor trece peste principiile foarte ferme ale practicilor de introducere în stăpânire, rezolvând problemele în cadrul adunărilor districtuale10. Ce ne împiedică să credem, că măcar o parte dintre ei, erau chiar români ? La acelaşi mijloc de veac al XV-lea, haţeganii ies, căutându-şi interesele, până la conventul din Cluj-Mănăştur, iar la sfârşitul aceluiaşi secol, nimic nu-i opreşte să meargă până la capitlul din Buda. Cum a putut fi oare acceptată, fără nici un fel de reacţie, de către Biserica catolică, repictarea bisericii catolice a Sântămăriei Orlea, cu fresce cu legende slavone, după anul 1447, după înstăpânirea acolo a Cîndeştilor din Rîu de Mori, dacă nu într-o conjunctura tolerantă, dogmatic fundamentată prin hotărârile de la Florenţa ? Pentru succesele catolice din Haţeg nu ne stă la îndemână un exemplu mai bun decât acela oferit de familia nobiliară românească de la 10 Adrian A.Rusu, Dovezi pentru continuitatea adunărilor româneşti din Ţara Haţegului după mijlocul secolului al XV-lea, în Sargetia, XVIII-XtX, 1984-1985, p. 171-172. 136
