Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)
Ioan Drăgan: Cnezi şi nobili români în vremea Corvineştilor
2 - caracterul nobiliar de facto. Formularul exprimă limpede acest caracter: posesiunea fusese stăpânită din vechime ad instar ceterorum verorum nobilium - după cum susţin înşişi donatarii - şi acest fapt este cu atât mai valabil de aci înainte. Actul de danie şi procedura de punere şi dare în stăpânire conţin fără echivoc elementele unor danii nobiliare. Aici avem de observat situaţia a cel puţin două danii cu formular - pentru Benedict de Vad şi Ştefan de Săcel - ai căror beneficiari se aflau indubitabil la primul act scris asupra acelor posesiuni, pe care susţin şi ei că le-au stăpânit din vechime "asemenea celorlalţi nobili adevăraţi". S-ar putea să avem aici două exemple ale unei situaţii specifice districtelor româneşti, cu siguranţă mult mai răspândită pe măsură ce înaintăm în deceniile precedente, şi anume stăpâniri more keneziatus, adică cvasinobiliare, fără act scris25. La adăpostul relaţiilor specifice din societatea românească şi a privilegiilor districtuale, pe fondul prestării obligaţiilor materiale şi a slujbei militare, unii cnezi români au putut stăpâni multă vreme moşiile lor, fără să posede garanţia actului scris. Mulţi îl vor obţine graţie participării la campaniile lui Iancu de Hunedoara, alţii, chiar mai târziu. Unii puteau ajunge în situaţia neplăcută de a-şi pierde moşiile în favoarea rudelor sau consătenilor mai prevăzători şi hrăpăreţi. La 1508, spre exemplu, nobilul loan Feneş de Feneşul de Sus avea surpriza să afle că nu este în drept să moştenească nişte moşii din districtul Mehadia folosite de tatăl său până la moartea sa, întrucât Nicolae Noucea de Slatina şi Ladislau Fiat de Armeniş posedau act de danie din anul 1428, adică vechi de 80 de ani26. Este clar în acest caz că tatăl său le stăpânise până nu demult fără acte. în virtutea raporturilor tradiţionale de proprietate din societatea românească cnezială din Banat. 25 Supravieţuirea acestei proprietăţi libere româneşti, fără acte de danie, însă legitimă, în sensul unor obligaţii faţă de puterea centrală, pe care cnezul, posesorul ei, le presta şi asimilată, în fapt, cu proprietatea nobiliară propriu-zisă, aruncă o lumină interesantă asupra vechimii instituţiei cnezatului şi a raporturilor sale cu statul cuceritor în secolele anterioare, în context, atragem atenţia asupra acelor pacta (V. nota 15), învoieli sub care (sub ...pactis ...quibus) sunt stăpânite posesiunile româneşti, întâlnite în câteva formulare. Termenul latin pactum, -i are sens clar de înţelegere, convenţie, pact între părţi şi exemplele ar trebui poate examinate în contextul imaginii contractualiste asupra primelor relaţii româno-maghiare, existente în tradiţia istorică a românilor din Transilvania. 26 Szörény. III, 132. Sentinţa scaunului de judecată al Caransebeşului prezidat de banii de Severin Iacob Gârlişteanu şi Bamaba Belai. 119
