Diaconescu, Marius (szerk.): Nobilimea romanească din Transilvania (Satu Mare, 1997)
Drăgan, Ioan: Studiu introductiv: Nobilimea românească din Transilvania - o problemă controversată în istoriografia română
şi loc, a dus treptat la dislocarea unei părţi a nobilimii româneşti, care fie se asimilează celei maghiare, fie îşi creează o identitate naţională aparte7. Fenomenul înstrăinării, cu aspectele sale sociale, confesionale şi etnolingvistice, reprezintă o constantă în istoria acestui fragment social al poporului român. Deşi este caracteristică îndeosebi vârfurilor, această dezertare continuă a fost receptată în conştiinţa românească din epoca naţiunii ca un stigmat pentru întreaga clasă nobiliară românească. Problematica nobilimii româneşti din Transilvania prezintă un puternic handicap în raport cu conştiinţa naţională din această provincie istorică; elementele definitorii ale acestei conştiinţe s-au născut în alte medii decât cele nobiliare şi, într-o măsură considerabilă, în opoziţie cu ele. La constituirea naţiunii, comparativ cu ungurii, nobilimea românească n-a adus decât o contribuţie cu totul nesemnificativă, dacă nu, dezertând mai devreme prin deznaţionalizare, a contribuit alături de duşmanul secular la oprimarea naţiunii române născânde. Corifeii renaşterii naţionale şi în acelaşi timp ai istoriografiei româneşti din veacurile XVIII şi XIX sunt aproape toţi de origine umilă, ţărănească sau mic-nobiliară, cu puternice simpatii pentru aceste medii ce formau însăşi naţiunea română. Se poate demonstra lesne raportul proporţional dintre interesul istoriografie pentru nobilimea românească şi implicarea acesteia - evident marginală - în mişcarea de emancipare naţională. Pe baza raporturilor sociale şi naţionale simplificate din epoca modernă şi a realităţii inferiorităţii politico-juridice a românilor, s-a extrapolat şi pentru evul mediu imaginea unui popor de ţărani aserviţi, sau de ţărani şi preoţi, omogen, exploatat social şi naţional. S-a creat, pe terenul istoriografie, prototipul naţiunii ideale, întemeiat pe sinonimia: român=ortodox=iobag (ca elită, cnez şi voievod), în opoziţie cu opresorul ungur=catolic=nobil. Teza insidioasă a istoriografiei maghiare a iobăgirii românilor prin ei înşişi, adică prin propriile lor elite, lansată de Iosif Kemény, care ameninţa aparent eşafodajul istoric al luptei naţionale, a constituit un motiv în plus de evitare a cercetării nobilimii româneşti medievale. La începutul acestui secol, în cunoscutul său studiu despre cnezii români, loan Bogdan lansa sentinţa. „Devenind nobili, cnezii încetează de a fi români", inaugurând astfel o dogmă istoriografică, cu manifestări până în zilele noastre. Perioada comunistă, promovând istoria maselor, cu neglijarea elitelor "exploatatoare " şi "trădătoare" şi un naţionalism îngust şi interesat, a încurajat de asemenea cercetarea cnezilor, apreciaţi ca mai 7 Este notorie, spre exemplu, situaţia unor grupuri din Ţara Haţegului, de limbă şi confesiune română, care în secolul al XIX-lea refuzau să-şi recunoască apartenenenţa la naţiunea română sau la cea maghiară, socotindu-se "nemeşi". 11
