Puşcaş, Maria Lobonţ: Locuinţă, locuire şi mentalitate în zona de granită (Nord-Vestul Transilvaniei) (Satu Mare, 2015)
III. Architectură spirituală/architectură culturală. Tipare mentalitare ale construcţiei
Locuinţă, locuire şi mentalitate în zona de graniţă CAPITOLUL III ARHITECTURĂ SPIRITUALĂ/ARHITECTURĂ CULTURALĂ. TIPARE MENTALITARE ALE CONSTRUCŢIEI * 1. ARHITECTURA SPIRITUALĂ A CASEI ÎN CULTURA TRADIŢIONALĂ Spiritualitatea şi cultura tradiţională ale unui popor se exprimă prin diferite mijloace şi la diferite nivele, iar în acest context arhitectura arhaică nu era doar o ştiinţă, ci era o „artă sacră”1, care a contribuit la salvarea omului, plasându-1 în real, în „centrul lumii” şi oferindu-i ca adăpost o casă, care era „în acelaşi timp o icoană a Cosmosului şi a Omului primordial”2. Expresie în piatră sau lemn a corpului uman, arhitectura mijloceşte legăturile cosmice dintre casă şi om, fiind materializarea cea mai complexă a culturii tradiţionale, cu puternice implicaţii spirituale - mituri, simboluri şi obiceiuri. Casa, locuinţa, elementul cel mai important în cadrul microcosmosului gospodăresc, o adevărată ţesătură de legături spaţiale cu puternice rădăcini locale, este, alături de curte, un punct de plecare pentru cele mai multe activităţi umane3, întreţinând viaţa cotidiană şi promovând valorile spirituale tradiţionale, „este un loc, un loc bun, generator în sens material şi spiritual”4. Ernest Bernea vede casa ca un obiect material dar şi spiritual, nu doar de întreţinere a vieţii cotidiene, ci şi de promovare a unor valori spirituale tradiţionale care, fără acest spaţiu, ar dispărea. 1 Mircea Eliade, Comentarii la Legenda Meşterului Manole, Bucureşti, Ed. Humanitás, 2004, p. 115. 2 Ibidem. 3 Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti, Ed. Humanitás, 1997, p. 33. 4 Ibidem. 107
