Marcu-Istrate, Daniela - Rusu, Adrian Andrei - Szőcs Péter Levente (szerk.): Arhitectura religioasă medievală din Transilvania 3. (Satu Mare, 2004)
Adrian Andrei Rusu: Capele şi cetăţi în Transilvania şi vecinătăţile ei în secolele XIII-XIV
CAPELE ŞI CETĂŢI ÎN TRANSILVANIA ŞI VECINĂTĂŢILE EI ÎN SECOLELE XIII-XIV Adrian Andrei RUSU Principial, în toate formele majore de habitat, locul de rugăciune nu a lipsit nicăieri. în ciuda unor opinii contrare, şi fortificaţiile medievale au fost şi astfel de forme de locuire. Rolul militar exclusiv care li s-a atribuit de către unii cercetători este incompatibil cu polifuncţionalitatea cu care, societatea medievală, în ansamblu, şi-a înzestrat instituţiile şi construcţiile. Ca pentru orice altă construcţie medievală, ca şi pentru orice activitate specială sau curentă, divinitatea supremă sau sfinţii intercesori trebuiau să fie prezenţi în reprezentări cultice. Lucrul era cu atât mai necesar într-o ambianţă care presupunea mereu jocul cu existenţa însăşi, respectiv într-o cetate. Vom deveni imediat mai îngăduitori pentru o astfel de relaţie atunci când vom aminti de bisericile fortificate. Imaginea pe care ne-o transmit acestea, pe lângă faptul că asociază maximal fortificaţia cu biserica, aparţine unor realităţi târzii (sec. XVXVII). Dar au aparţinut asocierile numai perioadei inaugurate de anul 1400? Desigur că nu. Titlul nostru cuprinde o restricţionare care trebuie explicată de la început. Va fi vorba despre „capele”1 pentru că ele au fost acele „module” ale organizării religioase care s-au putut folosi cel mai bine într-un spaţiu apărat, în care aglomerările de construcţii nu au fost, ori nu lasă impresia să fi fost, foarte 1 Numai în terminologia bisericii catolice, adică cea care domină provincia Transilvaniei. Vezi generalităţi în Lexikon des Mittelalters, V, p. 931 şi urm. Aceeaşi biserică îşi transferă identificările şi în biserica ortodoxă din teritoriul desemnat. în biserica ortodoxă, echivalentul capelei este „paraclisul.” Nu avem mărturii pentru utilitatea sa medievală în provincia cu care ne ocupăm. Aici ne permitem şi o mică incursiune istoriografică. V. Drăguţ nici nu se apleacă asupra noţiunii (Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Bucureşti 1976), tratând-o doar la „paraclis” (p. 223-224). Dicţionarul de artă, 1, Bucureşti 1995, îi consacră un titlu semnat de către Tereza Sinigalia (p. 89), unde asocierea propusă de noi s-ar putea ascunde în „capela de curte” ori în cea „palatinală.” Mai aproape de subiectul ales de către noi, Radu Popa a produs o supralicitare a termenului de „capelă de curte” (Cetăţile din Ţara Haţegului, în Buletinul Monumentelor Istorice 41 (1972), nr. 3, passim, reluată apoi în alte lucrări ale sale), care se învecina mult cu „biserica parohială” sau, în orice caz, nu se apropia cu nimic de vreo soluţie din interiorul unei fortificaţii. După publicarea volumului La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti 1988, termenul a fost privit cu rezerve şi de către Entz G. („Helyesebbnek tartanám, ha az «udvari templom» (biserica de curte) helyett egyszerűen a vonatkozó a falu kegyúri templomáról beszélne” = Aş considera mai corect dacă autorul ar vorbi, în loc de „biserică de curte”, mai simplu, despre biserica nobiliară a satului) (vezi Századok 125 (1991) nr. 1-2, p. 152). Pentru critica termenului vezi şi Adrian A. Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare 1997, p. 141-144. Ultima noastră interferare, cu aspect general, în subiect, din care folosim şi aici unele idei, în idem - G. P. Ilurezan, Biserici medievale din judeţul Arad, Arad 2000, p. 33-34.
