Marcu-Istrate, Daniela - Rusu, Adrian Andrei - Szőcs Péter Levente (szerk.): Arhitectura religioasă medievală din Transilvania 3. (Satu Mare, 2004)

Adrian Andrei Rusu: Capele şi cetăţi în Transilvania şi vecinătăţile ei în secolele XIII-XIV

Adrian Andrei RUSU

sesizabile. Apoi, instituţia-biserică a prevăzut ea însăşi adaptarea construcţiilor sale la nevoile sociale. „Capela” a devenit nu doar o „biserică mai mică” (ecclesia minimă), dar şi una, juridic mai puţin înzestrată faţă de alte surate mai importante, biserica parohială, biserica catedrală. Ei i-a lipsit mereu o prerogativă sau alta (dreptul de botez, dreptul de înhumare, dreptul de a face anume tipuri de slujbe, dreptul de strânge dijmele enoriaşilor, dreptul de a ţine un preot-paroh etc), accentuându-i-se altele ori doar una dintre ele (botezul, înhumarea, practicarea unor slujbe speciale etc). A fost apoi, o biserică privată (eccelesia semipublică), pentru o familie ori o instituţie (mănăstire, colegiu, şcoală etc). La o altă extremă, „capela” din preajma puterii centrale a devenit o instituţie în sine, necesară regalităţii itinerante, dar şi „birou diplomatic” special şi intim, condus de un „comite al capelei” (comes capelle regie). Cu funcţionare certă de la mijlocul secolului al XII-lea, a avut mereu în frunte ierarhi (episcopi, prepoziţi şi abaţi), nu simpli preoţi. Ca şi alte instituţii regale, a servit ca model pentru toate structurile aristocratice.

Capelele au beneficiat de un lung şir de cercetări speciale. In contradicţie cu acestea, în istoriografia românească o abordare, mai generală, a apărut doar extrem de recent.2 Cât priveşte capelele din fortificaţii, studiul lor preocupă până astăzi cercetările de castelologie europene.3 în istoriografia românească, problematica a fost prezentă numai punctual - aşa cum vom vedea mai jos - iar în amintitul studiu nu s-a trecut mai departe de acceptarea asocierii cu „reşedinţa nobiliară,” dar exemplificându-se, ce-i drept, cu cazuri clare de capele din cetăţi.4 în mod paradoxal, nici nu s-a amintit vreodată faptul că între noi şi realitatea medievală s-a interpus nu numai muşcătura timpului (distrugeri violente, umane şi naturale), dar şi o întreagă revoluţie religioasă (Reforma) care a măturat vechile cutume şi împreună cu ele, lăcaşurile în sine, dar şi amintirea numelor de locuri care mai aminteau de capele.

Prezenţa capelelor a implicat întotdeauna probleme de drept canonic, prestigiu social, dar şi probleme economice, de întreţinere. Pentru înfiinţare şi funcţionare era nevoie, în mod obligatoriu, de acordul episcopului locului. Din această optică se poate uşor înţelege că autorităţii regale sau vârfurilor aristocraţiei ecleziastice şi laice le-a fost totdeauna mai la îndemână să fundeze şi să întreţină capele multiple. Capelele au fost în strânse raporturi cu bisericile (parohiile) din preajma cetăţilor. Acestea din urmă puteau deveni substitute de capele din cetăţi, tot aşa precum invers, o capelă dintr-o cetate putea constitui

2 Corina Popa, Capela în arhitectura gotică din Transilvania, în Artă românească, artă europeană. Centenar Virgil Vătăşianu, Oradea 2002, p. 41-50.

3 Vezi, printre altele, Johanna Naendrup-Reimann, Weltliche und Kirchliche Rechtsverhältnisse der mittelalterlichen Burgkapellen, în Die Burgen im deutschen Sprachraum, 1, Sigmaringen 1976, p. 123-153. Ultimul volum special, la care nu am avut acces, este U. Stevens, Burgkapellen. Andacht, Repräsentation und Wehrhaftigkeit im Mittelalter, Darmstadt 2003.

4 C. Popa, Capela, p. 41 (asocierea este făcută doar cu castelul (Hunedoara) nu şi cu cetatea; pentru alte exemplificări vezi ibidem).

100