Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Geneze
urmează şcoala cu întreruperi generate de lipsuri financiare (gimnaziul în localitate, bacalaureatul în 1961, la Arad) dar cu tenacitate, lucrînd în învăţămîntul sătmărean de la treapta întîia, a suplinitorilor (în timp a absolvit Institutul pedagogic Oradea, 1971, unde desfăşoară activitate literară ca preşedinte al cenaclului studenţesc şi secretar de redacţie al revistei “Gaudeamus”, sub îndrumarea prof. l.Ar. Zaharia; şi-a completat studiile de filologie la Baia Mare), întîi la Doba, apoi în Satu Mare (actualmente este director adjunct al Şcolii generale “Mircea Eliade”). Activitatea literară Ion Ghiur a sosit în Satu Mare aureolat de debutul său în Contemporanul, cu o prezentare a poetului Geo Dumitrescu - “profesor, Ion Ghiur, pe undeva, prin Oaş, şi versurile lui îngînă în chip creator, într-o nouă închipuire şi orchestraţie, ecourile străvechiului, prea-frumosului cîntec al acestor meleaguri”, nr. 21 (1071), 26 mai 1967. A publicat poeme în principalele reviste ale anilor ’70: România literară, Viaţa Românească, Amfiteatru, Ateneu, Tomis, Argeş, Echinox, Familia, Tribuna, Steaua, Vatra. Poeţii Ştefan Baciu şi Mihail Steriade îi traduc cîteva poeme şi le publică în caietele româneşti din exil şi în reviste din Belgia, Peru, SUA. Au scris despre poet în aceşti ani: M. Iorgulescu, L. Ulici, Henri Zalis, Al. Lungu, Victor Athanasiu, Veronica Porumbacu, Mihu Dragomir, Gh. Grigurcu, FI. Albu, G. Ivaşcu, V. Taşcu, Stelian Vasilescu, după cum declară autorul într-un interviu din Şcoala sătmăreană (dec. 1993). Cărţi publicate Rătăcirea în lucruri, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972; Vieţi paralele, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985, 64 pag.; Cercul şi spada, Ed. Pleiade, 1990, Satu Mare; Un cap de pod albastru, poezii, Ed. Marineasa, Timişoara, 1997, 94 pag.; Mesaje din uitare, Ed. Marineasa, 1999. "k Poezia lui Ion Ghiur a traversat mai multe etape: aceea a valorificării unor morfologii arhaice şi de reactualizare a unui topos natal prin ridicare la cosmicul existenţial, şi, cea mai recentă, a crizei poeziei şi a limbajului care nu mai poate salva, cu inflexiuni de sarcasm şi ludic care o situează în plină modernitate. Tarele unei înrădăcinări într-o tradiţie ardelenească sunt însă vizibile, nu atît prin forma expresiei cît printr-o apartenenţă la o memorie afectivă a cuvîntului arhaic, suculent şi frust încă în exprimarea sa. O “geografie spirituală”, sătmăreană - fabulos Macondo pentru reverii ale tinereţii - se conturează: “Cicîrlăul serafic”, “tîrgul din Seini”, “toaca din Săbişa” (Tabloul); Someşul cu “sălcii şi lapoviţă”, fîntîna (Patru minute din viaţa mea), dealul şi “livada înveşmîntată” (Viaţa la ţară). Poetul (acum profesor în urbe) îşi construieşte din aceste elemente ale satului un topos al existenţei, cuvintele lui sfîşie “pastelul” idilic de ţară pe care l-a reţinut ochiul copilăriei, transfigurind în plan poetic întoarcerea, salvînd lirismul, de la sărbători ale "tăierii viţelului gras”, în radiografii pe umbre măcinate de timp (Viaţa mea cît un deal, Eu sínt fumul unei desfrunziri). Registrul tematic (praporul, vămile, rodul, îngerul, pulberea, tînguirea, lutul etc.), poartă o “sarcină” de sorginte blagiană: “Umbra-mi era vibraţie pe umeri/ Ca din tăcerea cîinelui,/ Cu mesaje de la cei răposaţi,/ In sacralitatea 98
