Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)

Geneze

de vămi teurgice;/ Căzînd din duh de spaţiu/ S-a numit lut încins...” (Umbra). Şi “boala divină” a poetului este de aceeaşi natură dar distanţarea se produce pe cel puţin două planuri -în atitudine şiîn expresie. Primul plan vizează o poziţie de revoltat a poetului care îşi cunoaşte originea astrală (“Căzut în astralitate”; “Să fii lovit de-un astru” - în sicriu e cerul; “De nici un astru nu-mi pot depărta trupul,/ De nici o constelaţie” - Pulberea şi măsura) şi ridică valuri de întrebări către Creator pe care, prin scris, îl poate avea părtaş la dialog: “Un cap de pod albastru/ Unde creatorul stă la masa de scris;/ Verdele sîngelui curge din iarbă,/ Albastrul sîngelui curge din pasăre,/ îşi serbează plinătatea,/ Se înfruptă din necazul/ Şi amarul meu” (Un cap de pod albastru). Gesturile mari nu lipsesc, se rămîne într-un pronunţat egocentrism, adesea hiperbolizant, circumscris într-un topos al vinei foarte frecventă la poeţii ardeleni: “...Aşa că plătesc pentru eroare,/ Pentru drum curgere bravă,/ Pentru tine altarul,/ ...Plătesc pentru adîncurile de bronz,/ Pentru fum ursită amară,/ Plătesc pentru risipă...” (Căzut din astralitate).

în planul expresiei, Ion Ghiur şi-a constituit deja o manieră proprie: cuvintele lui păstrînd (din seva natală) amestecul de lut noroios dar şi scuipatul alcătuirii (“scuipare de imagini/ Peste degetele cu care scriu”), smerenia spovedaniei (“Şi nam spaţiu pentru cît mi-e de ruşine/Nu am braţe, nici tăciuni” - Marea moartă), dar şi vigoarea sudalmei: “...Pe tine, circiumă din colţ,/ în care hai să ne îmbătăm, Diavole,/ Să ne îmbătăm de moarte, Diavole,/ Dumnezeii ei!...”(Rubaiatele timpului). E un scris scrîşnit, pe muchie de cuţit, poetul este egal între egali, între lucruri şi urme ale zeilor, un “călător în numele lui Socrate,/ Fără întoarcere în sens celest” (în numele lui Socrate), de aceea claritatea olimpiană: “Călătoarea în numele lui Socrate,/ Afişînd instincte de fiară,/ Lucrînd la măreţia unei lacrimi,/ N-avea cine să-l apere,/ Suferinţa atingînd umbra moartei,/ Pentru sufletul lui magic/ Doar capul meu de mort,/ De mort,/ De mort.” Un fel bacovian de-a nota, de-a tăia versul,

salvează izul arhaizant al reflecţiilor despre viaţă în care înţelepciunea seculară sălăşuieşte ca într-un ultim mag vieţuitor într-un “palat de metafore, cu turn engliter.../ Din spaime alcătuit, din linişti deNiagară” (Un cap de pod albastru, ÎI).

Dar seninătatea nu ţine mult, poetul îşi menţine, mereu, poezia, pe muchia crizei limbajului şi a salvării din contingent. Adeseori, cîntecul nu mai este o “podoabă a vieţii”, lumea din jur nu merită “nici o elegie” - totul se transformă într-o “gîlceavă a lui Villon cu lumea”. E o sintagmă fericită care exprimă criza valorilor umane: dacă socialul i-a “insultat viziunile” nici metafizica nu oferă salvarea - simbolurile (cercul, spada, geometriile) se dezintegrează sub acţiunea timpului, nu se poate accede la ele: “Vreau să intru,/ Dar mă izbesc de răni, dé lacrimi, de tăceri... Dar înăuntru cercului nu pot intra”. De la împăcarea blagiană, poetul a trecut la revolta stănesciană: se ceartă cu poemul (Pedeapsa, Final de noapte), şi-l ia în apărare pe Arhimede, pe Faust, Borges, Villon sau Vergiliu, dar poemul ne oferă doar “vindecările şi se ascunde”; spada e pregătită (“... mi-e veselă,/ E fericită precum un miel”) dar lupta este inegală: din “îndrăzneala acestei armonii/Nu poţi scoate capul”. Cercul - metaforă a finitudinii, a limitării care închide - nu se lasă descifrat, citit, ca la Borges - cînd formula este aflată “temelia lui se împrăştie”. Sunt sensuri care trimit la meditaţia gravă, a rivalităţii demiurgice dintre cuvînt şi destin (“Fulgere cad peste degetele care scriu”; Destin), la salvarea prin artă: “Nu ai nici o putere asupra mea,/ Semnează-mă şi lasămă definitiv!” (Final în noapte).

O faţetă de loc de neglijat a poeziei lui Ion Ghiur este poezia de dragoste, în fond “pîrjolul său secret” care-i devastează “muzeul cuvintelor”, le umple de “ferocitate” pentru a putea muşca, din plin, viaţa: “Femeie liberă de toate/ Timpurile,/ Lasămă doar o dată să beau/ Apă din fintîna deacasă!”. Reuşitele ei trebuiesc căutate nu în sonorităţile de descîntec popular - care îngînă, subteran textul - ci în ipostazele de partener al revoltei într-o solitudine a fiinţei

99