Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Geneze
care se disipează orice gesticulaţie zgomotoasă, preferîndu-se rostirea “cu glas stins”, penumbrele, “zborul liniştit al unei vieţi care învaţă să uite întrebările”, “foşnirea de migraţii a zăpezii”, echilibrul lăuntric deplin, o “pace a păcii”, cum subliniază criticul Ion Pop în prefaţa cărţii. Poezia lui Gh. Gheorghiade cîştigă îpsă, în vigoare, cînd trece peste aceste clişee intimiste şi elegiace, plonjînd în straturile nămoloase ale rîului-oglindă în care se contemplă: “Cine mai ştie ce zace în noi/ sub bronzul cel verde sau ghipsul murdar./ E timpul să uit să pun întrebări,/ e timpul să-nvăţ să zbor liniştit/ doar nimeni n-ajunge mai jos de pămînt/ şi rîul nu curge mai jos de alt rîu,/ e timpul să-nvăţ să trec liniştit/ chiar dacă nimeni nu-mi spune tăios/ ce zace în mine, ce zace în noi/ sub bronzul cel verde sau ghipsul murdar” (E timpul). Edulcoratelor clişee “ameţită-n chemări”, “obosite secunde” (Reîntoarcere), “cumpenele vechi”, “uitate vieţi” (Să întoarcem spre fîntîni) le preferăm tăietura în relief a unor imagini care desconspiră drama individului camuflat în pasta cenuşie a cotidianului: “Acuma, în această după-amiază galbenă/ şi găurită de toate ţipetele străzii/ ca un caşcaval pregătit pentru supeuri,/ acuma,/ pe sub verdele uscat al ferestrei,/ pe lîngă sîngeroasa ofertă a zilei,/ printre exploziile neauzite ale secundelor/ aştept sosirea,/ ca pe-o corabie întîrziată,/ aştept sosirea Măriei blonde...” (Mareea blondă). In poezia lui Gh. Gheorghiade adastă un peisagist. Domeniul său, cu lacuri mici, mirifice, legate între ele, s-au abia atingîndu-se, pare însă atins de un aer de vetusteţe de care şi “fluturii se tem” (Nemurire) iar “porţile se rotesc neaşteptînd pe nimeni” (Reîntoarcere). Un gard enorm pare să se aşeze între el şi lume crezînd că poate fi protejat de “păsările negre”: “Ieri am înfipt primul stîlp/ din gardul ce va creşte în jurul meu/ şi care, sper, va intimida păsările negre...” Dar gardul devine agresiv (“prinde hainele trecătorilor”), ţinîndu-1 prizonier pe autor: “Dar gardul nu va creşte singur/ ca un brad dintr-o pădure de miazănoapte/ ci se va înălţa o dată cu mine/ deoarece nimeni nu va purta/ pe umărul ce are elasticitatea ramurii/ stîlpii grei de stejar/ pentru mine...” (începutul). E un domeniu al solitudinii, o imensă pîrtie cu un singur schior care încearcă “să recompună eternul drum” spre oameni: “E un pustiu de fiară peste munţi/ ce-ar dizolva şi descărnata moarte,/ deaceea trecem şerpuind/ tară opriri,/ fără a privi sălbatic înapoi/ speriaţi de spaima solitudinii din nou.” (Schi). Referinţe critice: Vulturescu, George - Poeţi sătmăreni II, înPoesis, nr. 99-100,1998; Ghenceanu, Radu V. - Semne pe apă în Graiul Maramureşului, 11 oct. 1998; Savinescu, Vasile - Gh. Gheorghiade: Semne pe apă, în Informaţia zilei, 4 nov. 1998, articol preluat din Echipa, nr. 2, sept. 1998, Satu Mare; Prelipceanu, Nicolae - Gh. Gheorghiade - Semne pe apă, în România liberă, 17 dec. 1998; Ţene, Al. Florin - O voce în formare, în Convorbiri literare, nr. 1 (37), ian., 1999; Hanu, Dan Bogdan - Gh. Gheorghiade - Semne pe apă, în Convorbiri literare, nr. 11(47), nov. 1999. GHIUR, Ion_______________ Profesor. Poet. S-a născut în satul sătmărean Colonel Păulean (numit astfel din 1930, acum localitatea a devenit Păulean), la 16 noiembrie 1938, într-o familie de ţărani, cu greutăţi materiale.Din această cauză 97
