Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Cuvînt înainte
limbii din zona sătmăreană (şi a scris despre Sătmar): “încă în a suta şaptesprezecea Miron Costin scrie regelui Poloniei că cel mai frumos şi mai corect dialect românesc, cel mai apropiat de graiul italic se vorbeşte în Sătmar, unde, cu toată emigrarea lui Dragoş, românii rămaşi acolo sub fratele lui Bale*, sínt atît de numeroşi ca şi cînd n-ar fi ieşit nimenea din ţară” (Timpul, 4 nov. 1882). “Sonoritatea” limbii din părţile sătmărene îi este cunoscută poetului şi, direct, din versurile lui Dimitrie Sfura (majoritatea puse pe note şi devenite “cîntece populare”, cel mai renumit între studenţii vienezi fiind “Mai turnaţi-mi”) pe care le aprecia, după cum reiese din însemnările lui T.V. Ştefanelli. La acest capitol, al începuturilor patetice, i-am adăugat pe Iacob Brenduşianu, Iustin Popfiu, Vasile luţiu. Am scris despre ei tară să-i desprindem din contextul cultural al epocii. * La drept vorbind, putem fi de acord că “scriitorii” sătmăreni au apărut doar după Unirea din 1918. încă o dovadă căscriitorul este legat de libertatea credinţei şi a limbii comunităţii sale. Este condiţionat de existenţa unor instituţii culturale în limba sa: ziare, tipografii, şcoli, teatre. Acestea au apărut (şi prin sosirea în oraş a unor sufletişti “din Regat”, într-un apostolat al promovării limbii naţionale) la Satu Mare cu o efervescenţă rarîntîlnită, creînd un adevărat cadru propice culturii şi artei - o agoră a spiritului liber la graniţa de Nord: Satu Mare, 1919; 1922-1938 (primul ziar românesc - după încercarea nereuşită a lui V. Lucaciu, în 1885 - condus de Anton Davidescu); Ţara de Sus, 1921 (revista “de cultură” a lui Dariu Pop); Icoane maramureşene, 1923-1924 (cea mai valoroasă revistă din părţile sătmărene realizată de G.M.Zamfirescu); Muguri, 1929 (redactată de poetul Al. Nicorescu); Datina, 1938 (sub redacţia lui Th. I. Ţucanovici). Tot acest avînt editorial s-a oprit din nou în urma Diktatului de la Viena. Din nou intelectualii Sătmarului iau calea pribegiei. De această dată “în refugiu”, în “Vechiul Regat”. Judeţul mai cunoaşte două apariţii revuistice de mai mare importanţă: revista Afirmarea (apărută între anii 1936-1940 sub conducerea profesorilor Octavian Ruleanu şi Const. Gh. Popescu) şi Prietenii artei (apărută la Cărei sub redacţia lui Ion Cherejan). După război (ziarul Buciumul, 1946), şi în întreaga perioadă totalitarist comunistă a existat doar o “pagină literar artistică” în ziarul judeţean (Drapelul roşu devenit Cronica sătmăreană) unde viaţa culturală se înghesuia în cîteva rînduri sufocată de elanurile heirupiste ale “măreţei epoci de aur”. Din molozul anilor nu se poate salva mare lucru. Revista Tribuna din Cluj a iniţiat (prin gîndul lui V. Săîăjan) un supliment “Pagini sătmărene” care a mai înviorat scrisul sătmărean, ţinut departe de marile edituri, fie de depărtarea scriitorilor, fie de grilele “concursurilor de debut” din epocă. Scriitorii care s-au format acum îşi vor publica cărţile importante imediat după revoluţia din 1989. Pe o cartă naţională judeţul Satu Mare este localizat, mai în glumă, mai în serios, “acolo unde se agaţă harta-n cui”. Ironia nu este atît depreciativă cît o conştiinţă a centrului, de tip comunist, care-şi anexează agresiv circumferinţa fără a-i păstra pulberea de nimb a prafului stelar. Iată cîteva motive care necesită punerea în circulaţie a unei istoriografii locale, a unor baze de date pentru cercetătorii interesaţi de fenomenul literar. * Voievozii Bale şi Drag, fiii lui Sas, stăpînesc la 1378 cetăţile de Nord: Chioar, Ardud, Mediaşul Aurit, Beltiug, Ardusat cu întinse localităţi sătmărene: Tătăreşti, Gerăuşa, Borleşti, Hodişa etc. 7
