Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Cimbora
c CREŢU, Gheorghe_________ Poet, ziarist. S-a născut la 14 aprilie 1963 în localitatea Gelu, judeţul Satu Mare. Autodidact. Ziarist la cotidianul sătmărean “Informaţia zilei". Volume: Numai corbii, Ed. Timpul, laşi, 1998, premiul pentru debut în volum “Irina Gorun” al revistei Poesis, 1998 şi Premiul Editurii Timpul în cadrul concursului “Porni Lucealarul...”, Botoşani, 1998. * Cu o decizie totală, care nu lămureşte atît forţa cît temperamentul, Gh. Creţu se revendică din stirpea poeţilor vizionari: “Tot ce vede ochiul extern/ Dar mai ales ochiul interior/ Este un poem” (Poeme). Viziunea este, în permanenţă, pentru poet, precum jarul de pe tăvile armăsarilor din poveste: ea îl face să-şi poată lepăda epiderma cărnii purulente, ridate (“sunt un morman decame, un m uşuroi de /sentimente...”) şi ţine poemul într-otensiuneauneinegativităţi incendiare: “creierul meu este o implozie continuă...” (Elegie lui Mefisto). De fapt, poemul nu este altceva decît o “pasăre sinucigaşă” a focului (Soare nemernic), o temă intens exploatată, care încearcă să probeze dacă individul poate să aleagă sau este ales, dacă-şi poate canaliza energiile interioare spre exterior (univers-lume) sau şi le va disputa într-o sfîşiere lănuntrică între aspiraţieşi determinarea “cărnii”. Fărămulte ezitări, Gh. Creţu se plasează între cetele demoniace, prefe-rîndu-1 pe Mefisto (vezi 66 Elegie lui Mefisto) unui suveran absolut, absent din lume (“Dumnezeul acestei lumi nu mai prezintă încredere”; Pasăre sinucigaşă). Această atitudine smulge poemul din obişnuita poză a nostalgiei paradisiace, a abandonării leşinate în lume, şi-l aşează pe o linie a unei perpetue rivalităţi cu divinitatea şi lumea: “.. .am hotărît să nu mai pun niciodată / piciorul în paradis să nu mai cînt nimănui decît cînturi de/ groază şi spaimă jegoase şi obscene să rămîn pentru totdeau-na / aici în iadul în care nu e loc decît pentru par (ad) ise pierdute” (Ars amatoria, I). Natura rebelă a poetului nu ţine să redeseneze tiparul obişnuit al “neadaptatului” implicat într-o misie socială (deşi îi cunoaşte imoralitatea), ci să adîncească o conştiinţă a unui eu raportat la lume, la neantul existenţei: “...nu inimă am ci o rană mereu sîngerîndă/ o gură imensă/ care se-nghite mereu pe sine/.. .cu ochii stau mereu aţintiţi undeva.../ cu urechile ciulite ca un animal hăituit/ ascult ce-mi şopteşte noaptea, neantul... (Cine are suflet). într-o cavalcadă retorică, termenii primesc adesea conotaţii aforistico-filosofice, poetul nu pare să aibă prea mare sfială faţă de cuvinte preocupat fiind doar de strategia de a le domina fără mănuşi, ferindu-se de jocul aproximărilor: poemul e “fulger” şi “trăsnet” (Poemul). Pentru că este chemat să stingă cumplitul frig interior: “viscol e-n sufletul meu/ şi cu ger m i-e împodobită ursita” (Ars amatoria, III). Ciclul cel mai unitar al cărţii este Ars amatoria (1 - IV): adevărate “imnuri”, â rebours, ale nopţii. Nu sunt nopţi prielnice reveriei ci sínt nopţi agresive care intră animalic în existenţa individului şi o acaparează: “noaptea ca o pasăre...”; “Noaptea ca o căţea aburindă-n călduri/ îşi vîră botul străluminat/ La mine în odaie” (Variaţiunile nopţii). Este o noapte vecină cu neantul şi, sub plumbul ei otrăvit, individul se simte copleşit, atacat, numai urletul i-a rămas pentru a-1 regăsi pe celălalt. Urletul este numit “MARELE PRINŢ”, “rege-furtună”: “ce sublimă apăsare pe umerii celor fără de aripi/ ce cîntec în urechile celor fără auz/ ce imag
