Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Cuvînt înainte
rădăcini pămîntul “sătmărean” i-a urmărit, a lucrat asupra lor. * în ţinuturile limitrofe, unde sentimentul graniţei transcende celelalte sentimente, sunt cîteva linii de forţă, cîteva “principii active”: credinţa şi limba. Totul se subordonează acestor criterii. La graniţă nu stai dacă nu eşti în misiune, dacă nu veghezi. Pentru că graniţa este un “spaţiu al aşteptării”, al nostalgiei oscilînd mai mult spre conştiinţa păgînă a părăsirii omului în pustiul propriei aşteptări, despre care vorbea Pascal (“Ce qui y paraît ne marque ni une exclusion totale, ni une présence manifeste de la Divinité: mais la présence d’un Dieu qui se cache: tout porte ce caractere” - Pensées). Sau spre “golul lăuntric” al lui Dino Buzatti din Deşertul tătarilor. Această nostalgie - proprie şi cîmpiei de Nord a Transilvaniei - are însă un freamăt lăuntric al unui “timp al latenţei” (Borges) ducînd spre ispititoarea întrebare: “Dar ce vrei să se vadă la orizont?” (Beckett) şi nu spre aşteptarea moleşitoare a “barbarilor” din Ithaca lui Kavafis. Cîmpia, ca şi marea, poate crea iluzii şi poate popula orizontul din faţă, dar nu poate trăi în analogie cu ludicul. Ironia nu poate păzi turnurile - şi ele au fost aşezate întotdeauna în Transilvania şi pe Nistru, dar nu şi spre fanarul balcanic. Pentru că ironia, taifasul şi sporovăielile mărunte nu pot fi vecine cu orizontul. Ele cer ambianţă, interior, grotă sau cloacă. Un singur cuvînt rezumă iremediabila contingenţă a graniţei - istoria: "Dar această istorie care se dezvoltă întotdeauna imprevizibilă şi nouă, nu împiedică imaginaţia omului de a fi obsedată de neliniştea ciclurilor, de coşmarul Veşnicei Reîntoarceri, de ameninţarea unei deveniri circulare în care reîncepe fără progres şi ţintă, şi a cărei imagine sínt anotimpurile ca şi generaţiile animalelor” (Roger Caillois). Altfel spus, sîntem în veghe. Pri-vegherile sínt, de fapt, o străveche îndeletnicire a omului transilvănean. * Sub aceste “principii active” primele texte scrise în spaţiul sătmărean au fost manualele şcolare şi cărţile de rugăciuni. “Scriitorul” era preot şi dascăl; formaţia lui era una teologică. Valoarea “literară” a primelor texte sătmărene este, adesea, minoră, limba şi topica greoaie. Dar dacă materia lingvistică nu se ridică la cote de exigenţă este important la ce foloseşte ea: ce anume naşte, la rîndul ei, în masa “poporană”. Sub acest aspect strădania pedagogică a primilor autori este una apostolică. Ioane Marcu, Moise Sora Noac, Petre Cupcea, Andrei Cosma, loan Silaghi Corbul, loan Buteanu sunt cîteva nume de pedagogi. “Opera” lor este doar viaţa lor: biografia lor s-a transformat în text exemplar. Nici primii “poeţi” nu pot fi desprinşi de ziarele în care au publicat, precum nu poţi desprinde desenul din covor. “Calitatea” lor de scriitori s-a redus la cîteva texte apărute în Foaia pentru Minte, Anima şi Literatura, în Familia. Foarte rar s-a putut publica un volum propriu. în paginile acestor reviste, scrisul poeţilor are vetusteţea vremii, este uscat şi vestejit ca într-un ierbar. Stilul este greoi (rupt de limba sonoră şi curată vorbită în satele Sătmarului de sub Codru şi din Oaş), canonul este unul teologic-latinist (pe drept cuvînt ridiculizat de Titu Maiorescu în articolul său Limba română în jurnalele din Austria): sentimentul se înneacă în topica acestor versuri precum albina în zer. Diferenţa dintre topica poeziilor scrise de George Marchiş în perioada studiilor de la Viena, Oradea şi cele scrise în anii cînd era paroh la Homorodul de Mijloc şi Resighea este concludentă. Sonoritatea lor l-a făcut pe cercetătorul G. Mihăilă să i le atribuie lui M. Eminescu (Contemporanul, nr. 9; nr. 10, martie 1988). M. Eminescu cunoştea frumuseţea 6
