Vulturescu, George: Cultură şi literatură în ţinuturile Sătmarului (Satu Mare, 2000)
Luceafărul
MAHDI, Salah (loan) Poet. S-a născut la Bagdad, Irak, în 1955 - 6 martie, dintr-o familie de profesori. Venit în România cu o bursă, face studii de drept pe cont propriu prelungindu-şi şederea în România (1975-1980). Lucrează un scurt timp ca jurist la o firmă comercială din Yemen. Căsătorit cu o sătmăreancă, se stabileşte după 1990, la Satu Mare şi face afaceri prospere întemeind firma “Babylon”. Din cauza neachitării impozitelor şi a nerespectării termenilor de împrumuturi falimentează în 1996, face 6 luni de puşcărie (unde conduce revista penitenciarului sătmărean - Gazeta volantă). în 1998 trece la religia ortodoxă luîndu-şi numele de loan. Activitatea literară în perioada studiilor de la Cluj-Napoca a publicat traduceri din poezia românească (din M. Eminescu, E. Jebeleanu, N. Stănescu) în presa din Yemen, Liban, Siria, Irak. La Satu Mare este legat de scriitorii de la revista Poesis unde a colaborat cu poeme, în cadrul Zilelor culturale Poesis cunoaşte scriitorii din ţară, leagă prietenii şi publică poeme în Familia, Contemporanul, Zburătorul, Nase Snahy (Nădlac), Dacia literară etc. Cărţi publicate: Căderea stelelor în Babilon, cu o prefaţă (“Poezia fără frontiere”) de George Vulturescu, Casa de editură Pleiade, Satu Mare, 1992; Legitimaţia lui Salah, cuvînt înainte de Ion Bogdan Lefter, Ed. Solstiţiu, Satu Mare, 2000. * Poezia lui Salah Mahdi este, în primul rînd, în ciuda spaţiilor străbătute, nu o poezie a voiajului, a exotismului şi aventurii, ci a nostalgiei unei lumi din care s-a desprins, care acţionează asupra sa printr-o forţă mitică, căreia nu i se poate sustrage. Arhaismul acestei lumi arabe ţine de o axis mundi şi nu de o opoziţie la cultura europeană pe care autorul şi-a asumat-o. Există mereu o complementaritate a ideaticii, a motivelor care străbat aceste poeme. Nici lamentaţii împotriva destinului, nici o condamnare a vieţii europene nu vom găsi. O bărbătească acceptare a tot ce soarta i-a scos în cale, biruie peste versuri, sau radiază din piatra lor. Dar rămîne ceva specific: nimic nu poate înlocui natura natală din poezia sa. Nu vor exista alţi arbori decît palmierul, alte ţărmuri decît cele ale oceanului din zona golfului copilăriei: “M-au minţit nopţile palmierilor/ cerul îşi spăla ochii în profundul mării” (Tablou alb). “Amintirile şi palmierul adormit ca o fată de noapte lîngă fluviu”, nelipsita lună - peiorativ romantic deja pentru poetul modem! - sínt pentru Salah Mahdi elemente esenţiale fără de care poemul nu se poate plămădi. Ca în folclorul românesc “steaua” influenţează soarta omului, veghează nu numai “sărutul îndrăgostiţilor” ci şi “testamentul poeţilor”: “Pe drumul pulberii/ merg poeţii frumoşi/ ochii lor ascund în poeme nisipuri/ de aur pe care se văd tălpi de femei/ pe drumul pulberii poeţii/ duc în spate sacii cuvintelor” (Scene în oglindă). Există, subiacent, o sete de mare, de lumină care declanşează proclamaţii de călătorie: “Am plecat de la un pămînt la altul/ căutînd umbra mea pierdută/ am plecat din Aden şi busola mea e marea” (Ritmul pe piatra Adenului). Totul este supus unei singure chemări: trebuie “cheltuită” frumuseţea luminii, pentru că ea, “lumina este o femeie”. Piesele de rezistenţă ale poeziei lui Salah Mahdi sínt cele care se apropie de conceptul numit de L.S. Senghor “negritudine”: _______M_______ 129
