Habersack, Sabine - Puşcaş, Vasile - Ciubotă, Viorel (szerk.): Democraţia in Europa centrală şi de Sud-Est - Aspiraţie şi realitate (Secolele XIX-XX) (Satu Mare, 2001)

Ion Bulei: Democraţia la români. Un proces neterminat

19-lea. în spaţiul românesc nici o revoluţie n-a putut fi dusă până la capăt. Datorită intervenţiilor străine. în 1784, de pildă, în confruntarea dintre românii lui Horea, Cloşca şi Crişan şi nobilii unguri, au intervenit armatele habsburgice de partea acestora din urmă. în 1821 au intervenit armatele turceşti, Tudor Vladimirescu neavând timp decât să-şi anunţe programul său revoluţionar, nu şi să şi-l pună în practică. în 1848, armatele turceşti, ruseşti şi austriece au pus capăt unor revoluţii în mers, care fără îndoială ar fi creat condiţii istorice mai bune drumului istoric al românilor. în ţări mari, ca Franţa, Rusia, sau SUA, revoluţii ca acelea din 1789, 1917 sau conflictul armat dintre Nord şi Sud s-au desfăşurat în întregul lor, consumându-se în ele însele. Nici pe departe nu este cazul românilor, despărţiţi şi necontenit la discreţia vecinilor1. La români nici democraţia, nici regimul politic liberal şi democratic care a însoţit-o nu s-au făcut revoluţionar. Ritmul ei sa acomodat cu împrejurările internaţionale. Când acestea au fost favorabile, procesul revoluţionar a fost mai alert. Dar el s-a încetinit când condiţiile externe i s-au împotrivit. O cale evolutivă deci. Românii trebuiau să gândească „mai mult englezeşte-revoluţionar decât franţuzeşterevoluţionar”1 2, cum scria T. Maiorescu. Acelaşi Maiorescu spunea în 1887: „Noi junimiştii nu suntem revoluţionari. Nu doară că revoluţia nu ar fi una din căile pe care, general vorbind, s-a văzut uneori silită Istoria popoarelor a merge spre progres. Dar pentru ţara noastră, o ţară mică, intercalată între două mari puteri cotropitoare, o revoluţie este întotdeauna o calamitate. Cine începe ştie pentru ce o începe, dar nu ştie niciodată în al cui folos sfârşeşte" (subi. ns.)3. Un argument geopolitic esenţial pe care-1 invocase şi Kogălniceanu, nerecomandând revolta maselor ca mijloc de a impune Unirea, pe care îl invoca Eminescu, scriind în 1876: „Dacă n-am avea vecinie influenţe străine precum le avem, dacă am fi în Spania, atunci neam sparge capetele unul altuia până s-ar aşeza lucrurile. Dar acest lux de revoluţiuni sociale nu ne este permis nouă al cărui stat e vecinie o cestiune”4. Argumentul îl invoca şi P. P. Carp, precizând în 1882 că „Nouă revoluţiunile radicale nu ne sunt permise”. în 1892 acelaşi Carp, într-un

Democraţia la români

1 Vezi Ion Bulei, La modernization chez les roumains au XIXe siecle. revolution et évolution. Quelques considerations. în Nouvelles etudes d’histoire, 1990, p. 99/107.

2 Al. Zub, Junimea. Implicaţii istoriografice. Iaşi, 1976, p. 246—256k; vezi şi acelaşi, Mihail Kogălniceanu istoric. Iaşi, 1974, p. 431—439.

3 T. Maiorescu, Istoria contemporană a României. Bucureşti, 1925, p. 40—43; vezi şi T. Maiorescu, Asupra discursului parlamentar al d-lui Alex. Diuvara. în România liberă, nr. 3079 din 3 decembrie 1887.

4 M. Eminescu, Opere, vol. IX, p. 173.

31