Czira Árpád: Călătorie în jurul lumii 1914-1916 (Satu Mare, 2007)

La Lacul Baikal

de ţară, Siberia şi Manciuria. Era în zorii zilei când am ajuns în capitala Manciuriei, oraşul Manciuria.

Aici ne-a întâmpinat o privelişte copleşitoare.

Şi până acum întâlneam câte un chinez, buriat, turghiz, cocea, dar aşa de masiv ca aici nu. Noi i-am admirat iar ei nici nu prea ne băgau în seamă, se pare că erau deja obişnuiţi cu prizonierii. Staţia este imensă, deşi nu este un nod de cale ferată, formându-se doar garnituri de tren de marfa şi ostaşi. Trenurile sosite dinspre Oceanul Pacific prima dată se opresc în staţia din Manciuria, apoi într-o altă staţie împrejmuită cu un gard din piatră şi trec în Siberia şi retur.

După o staţionare de o jumătate de zi am pornit peste stepă şi am urcat în munţii Kingán, ca să ajungem în staţia Cicicar17. Mai înainte am trecut prin staţia Djinchiz-Kan. Se susţine că aici s-a născut şi a locuit marele domnitor mongol. Oraşul Cicicar nu este lângă staţia de cale ferată care se află la o distanţă de vreo 18 km. Nici staţia nu se numea Cicicar ci Fujadzi. Am aflat că nu a fost proiectată linia ferată prin oraş deoarece constructorii pretindeau 180.000 ruble, dar conducerea oraşului, având în vedere importanţa lui nu a fost de acord cu acest sacrificiu mare. Drept urmare oraşul a decăzut pe când localităţile mai neimportante, dar aproape de linia ferată, au devenit oraşe mai puternice.

Cicicar mi-a rămas în amintire nu numai pentru că începea cu iniţialele numelui meu ci şi pentru faptul că aici am sărit din tren pe timp de noapte, un an mai târziu, pentru a putea începe călătoriile mele în jurul lumii.

După Cicicar, trecând peste râul Noni, trenul o lua spre Carbia. A dispărut deşertul şi am trecut prin o câmpie imensă. în staţii trenurile erau aşteptate de mulţi chinezi care ofereau spre vânzare ouă şi păsări la preţuri derizorii. Ne-am şi folosit de acest prilej şi am cumpărat provizii de ouă pentru vreo săptămână. Am fiert ouăle tari şi cu ceaiul obişnuit am avut asigurată cea mai bună hrană. Peisajul semăna cu marea câmpie ungară. Cu casele mici, cu arborii rari şi cu coroane mari, cu grămezile de paie şi fân, cu oamenii care lucrau printre ele, ne făceau să ne simţim acasă, facându-ne invitaţia să nu mergem mai departe, fiind ajunşi acasă. Din acest vis nel7Azi Qigihar (China)

25