Dulgău, Bujor: Sigiliile instituţiilor Sătmărene din secolele XVI-XIX (Satu Mare, 1997)
II. Instituţiile politico-administrative şi ecleziastice sătmărene
65 2. ORGANIZAREA CANCELARIEI Redactarea actelor, semnarea şi validarea lor cu peceţi sunt operaţiuni de cancelarie. Aplicarea peceţii se înscrie ca fiind operaţiunea ultimă a protocolului final, garanţia autenticităţii şi integrităţii documentului, a securităţii conţinutului. O cancelarie organizată presupune personal aplicat pentru această muncă, instrumente de scris, cerneluri, hârtie, matrice sau tipare sigilare, ceară pentru sigilare şi, bineînţeles, produsul final, documentele sau arhiva creată de emitenţi. De o cancelarie propriu zisă, în cazul nostru, putem vorbi la nivelul comitatului şi oraşelor, a Episcopiei romano-catolice Satu Mare, mai puţin în privinţa târgurilor, satelor şi parohiilor, unde emiterea actelor este rezultanta doar a unor operaţiuni de cancelarie. Abia pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar mai ales în cel următor constatăm prezenţa notarilor în târguri şi sate. Notarii comitatelor se ocupau de'problemele scriptice ale acestora. In secolele XIII-XIV comiţii şi vicecomiţii aveau pe lângă ei scribi (imok), care se îngrijeau de întocmirea actelor1. Aceşti scribi erau numiţi de către vicecomite, pentru ca mai târziu, din secolul al XVI-lea, odată cu constituirea comitatelor nobiliare, să fie un funcţionar ales de adunările generale nobiliare2. Primul notar cunoscut nominal, la nivelul comitatului Satu Mare, este Bewk Farkas în 15933. Anul 1593 semnifică şi introducerea protocoalelor adunărilor generale comitatense4, prin urmare lucrurile pot fi corelate. Pe măsura cunoaşterii scrisului şi a creşterii volumului de acte create de către autoritatea comitatensă a sporit şi numărul personalului cu atribuţiuni de cancelarie. în anul 1699 izvoarele documentare consemnează existenta a doi > notari, în 1732 sunt trei notari, iar în 1778 deja patru notari5.
