Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
"Nu mai vreau să pictez bujori"
130 Aurel Popp repictat totul. Bâlbâind, în şoaptă mă justificam că de dimineţă modelul a sosit foarte grăbit şi astfel i-a fost roşu obrazul. Bunul meu profesor, de parcă nici nu mă auzea, când a terminat cu nimicirea tabloului meu, a trecut la cel ce lucra lângă mine, şi corecta mai departe... (Mult mai târziu am aflat că acest om, să-i fie amintirea binecuvântată, a fost acela care m-a propus la o bursă de studii în anul trei). Mizeria ne deprima rar, dimpotrivă, ne făcea mai inventivi, uneori sarcastici. Eram mai inventivi în a ne face bani pentru a trăi şi mai sarcastici unul faţă de altul, mai cu semă dacă cineva dintre noi nu avea destul simţ al umorului pentru a percepe situaţia în care se afla. In astfel de cazuri îl certam până când se dădea bătut, dar eram atenţi cu toţii ca nu cumva să rămână totuşi în afara unor surse de câştig ca: adresări de scrisori, planuri de monumente funerare, figuraţie la teatre şi cine ar mai putea să înşire din ce nu eram în stare să facem bani... Din când în când mai stăteam şi de model, atunci când vreun amic mai şoptea unui profesor cât de prost stăm. Mai dădeam şi ore celor mai slabi ca noi, deci ne străduiam să facem de toate pentru a putea plăti în data de întâi ale lunii lui baciu Fejes Pista creditul din care cumpăram în luna anterioară, hârtie, cărbune, acuarele şi desigur brioşa ce constituia micul nostru dejun. Dacă brioşa luată pe credit de la baciu Pista era micul nostru dejun, în ceea ce priveşte cina, ea trăieşte în amintirea mea ca un lux acoperit de nori negri. O, viaţa noastră depăşea cu mult lumea boemă a lui Henri Murger, ea fiind doar o imagine anemică , faţă de ceea ce era viaţa mizeră a plăntuţelor de artişti. Dar toate acestea ne-au călit şi mai mult sufletele, pecetluind cu foc în eul nostru convingerea că artă se poate face numai într-un mod mortal de serios - ceea ce a rămas valabil pe parcursul întregii noastre vieţi. Numai astfel se poate înţelege de ce, alături de toate generaţiile, noi ne prezentam foarte punctual la ore, iar în locul cinelor, de multe ori ne apucam să cântăm cântece vesele şi chicotind, hoinăream pe străzi, de parcă vroiam să scăpăm de greutatea unei cine copioase. înaintam cu atâta încredere şi ambiţie spre ţelul nostru, care devenea tot mai clar, încât uitam de lipsuri, de foame şi de sete. Pe parcursul discuţiilor noastre, ajunsesem Ia convingerea că arta, pentru care suportam mizeria cu atâta rezistenţă, este ameninţată. La început, când numeam "bujori" toate tablourile şi sculpturile care aveau un subiect considerat de noi neesenţial, pericolul nu ni se părea atât de
