Popp, Aurel: La capătul unei vieţi… fragmente de jurnal şi alte scrieri (Satu Mare, 1999)
"Nu mai vreau să pictez bujori"
La capătul unei vieţi... 131 important şi nu a trebuit să treacă multă vreme, ca să vedem clar: cât de mult a crescut mulţimea paraziţilor şi cu câtă uşurinţă, fără predici, murdăresc arta serioasă. Aceşti paraziţi îşi executau cârpăcelile marginalizând conştient conţinutul, numindu-şi lucrările făcute de mântuială, drept secesioniste, pentru ca astfel să-şi cucerească recunoaşterea. Aceste lucrări erau considerate de noi ca făcând parte din categoria"bujori", chiar şi atunci când în mod oficial, autorii lor erau premiaţi de Műcsarnok (Galeria de arte). "Astea sunt nişte bujori... nu spun nimic , scoteam de pe ei până şi apa sfinţită... In bezna exploatării burghezo-moşiereşti, dornici de o viaţă mai omenească, în sufletul exploataţilor s-a aprins flacăra, la fel ca în amurg luminile opaiţelor din ferestrele cocioabelor acoperite de stuf. Toate acestea erau observate mai bine de micul nostm grup, decât de acei care erau concentraţi asupra meselor lor copioase. Noi mâneam mâncare caldă în cel mai bun caz atunci când umblam la orele de pedagogie ale lui Péterfy Sándor, de la care primeam pentru un colocviu luat drept recompensă, un tichet de masă la cantina lui Hirsch din strada Dob. Ei bine, noi şi acolo am învăţat multe ! Am învăţat de pildă că, în întreaga noastră viaţă să ne ardă în suflete dorinţa de mai bine. Am învăţat că printre nenorociţii vieţii există oameni excepţionali. Unii dintre ei şi-au deschis inimile în farta mea şi în astfel de cazuri aflam lucruri sfâşietoare despre cei săraci şi mizeria lor. De multe ori ne şi ajutam între noi. Fie că ei ne împrumutau cu câte un tichet de masă, fie noi, şi astfel ajungeam să ne apropiem unii de alţii, ajungeam să ne cunoaştem vieţile, cauzele mizeriei în care existam ... Aşa sporea şi se acumula în noi nevoia de a spune. Când maestrul nostm de neuitat Székely Bertalan, ne învăţa compoziţia, îl ascultam în extaz. Era firesc, deoarece prin studierea şi discutarea compoziţiilor, ne fortificam şi mai mult în crezul nostru, că tot ce numeam noi până atunci "bujori" - aşa era într-adevăr ! Tot ce auzeam şi vedeam , conştientiza în noi menirea sublimă a chemării noastre, îndreptându-ne în mod reflex, nealteraţi către direcţia unde găseam creaţiile cele mai valoroase : compoziţia. Dorinţa noastră cea mai mare era să pictăm compoziţii "plein air". Cei care nu se străduiau spre o creaţie inteligibilă, vedeau în pleinarism doar artă pentm artă şi apreciau în egală măsură temele mai uşoare, ce necesitau cunoştinţe mai puţine ca şi cele pentm realizarea cărora era nevoie de o pregătire temeinică, claritate şi multe cunoştinţe.
